Her Private Hell recenzie: Nicolas Winding Refn s-a întors și a adus cu el ceața, sângele și coșmarurile
Sunt regizori pe care îi recunoști dintr-un singur cadru, iar Nicolas Winding Refn e exact unul dintre ei. Her Private Hell vine direct din secțiunea de proiecții de la miezul nopții de la Cannes și îți dă de înțeles încă din titlu că n-o să te lase să stai comod în fotoliu. O metropolă înghițită de ceață, o creatură ucigașă scăpată de sub control, un tată dispărut și un soldat care pornește spre Iad ca să-și salveze fiica: nu e o poveste de adormit copiii, e Refn în stare pură.
Her Private Hell e un horror SF hipnotic, care arde mocnit și împarte publicul în două: o sărbătoare pentru fanii regizorului, o probă de rezistență pentru toți ceilalți.
Her Private Hell: trailer
Date despre film
| Regia | Nicolas Winding Refn |
|---|---|
| Distribuția | Havana Rose Liu, Sophie Thatcher, Charles Melton, Dougray Scott, Diego Calva, Kristine Froseth |
| Gen | Filme SF, Thrillere, Filme horror |
| Durata | 109 min |
| Țara | Filme daneze, Filme britanice |
Despre ce e Her Private Hell, fără spoilere?
Acțiunea se petrece într-o metropolă futuristă acoperită de o ceață misterioasă, de parcă orașul însuși s-ar rușina de ce se întâmplă pe străzile lui. În penumbra asta scapă o creatură ucigașă și, din acel moment, nimeni nu mai e în siguranță.
În centrul poveștii stă Elle, o tânără tulburată, interpretată de Sophie Thatcher. Elle pornește pe urmele tatălui ei dispărut, iar căutarea o duce tot mai adânc în măruntaiele orașului. Drumul ei se intersectează cu cel al unui soldat american, jucat de Charles Melton, a cărui misiune e la fel de disperată: vrea să-și scoată fiica din Iad.
Cât de literal și cât de metaforic e acest Iad nu vă spun, pentru că tocmai incertitudinea asta e una dintre cele mai puternice arme ale filmului. Pot spune doar că cine așteaptă un thriller clasic cu monștri, desfăcut frumos pas cu pas, a greșit adresa. Her Private Hell e mai degrabă un delir febril decât un film polițist, mai degrabă o stare decât o enigmă.
Refn, marele preot al neonului
De ani buni, numele lui Nicolas Winding Refn înseamnă un tip foarte precis de experiență cinematografică. Drive l-a transformat peste noapte în regizor-cult, Only God Forgives a rupt publicul în două, iar The Neon Demon a făcut din lumea modei un horror sângeros și strălucitor. Toate au în comun ritmul lent, compozițiile aproape picturale, violența bruscă și brutală și acel neon care îți încântă și îți arde ochii în același timp.
Her Private Hell se înscrie perfect în această serie, doar că acum cadrul de gen e și mai îndrăzneț: SF, thriller și horror deodată. Pentru mine, combinația e terenul ideal pentru Refn. Orașul futurist pierdut în ceață pare decorul pe care l-a așteptat dintotdeauna. Aici stilizarea nu mai e manierism, ci construcție de univers.
Bineînțeles, Refn nu s-a schimbat. Dacă până acum te deranja că personajele lui mai mult privesc decât vorbesc, că unele scene durează până devin incomode, nici de data asta n-o să fie altfel. Nu el se adaptează spectatorului, ci spectatorul se adaptează lui.
Sophie Thatcher și Charles Melton: doi oameni pierduți în ceață
Sophie Thatcher e una dintre cele mai interesante actrițe de film de gen din ultimii ani. După serialul Yellowjackets și după Heretic, nu mai surprinde pe nimeni că se simte ca acasă în întuneric, iar rolul lui Elle pare croit pe măsura ei. Un personaj tulburat, neîncrezător, dar încăpățânat, iar Thatcher e cea mai bună atunci când nu spune nimic și lasă doar chipul să lucreze. Într-un film de Refn, asta valorează aur.
Charles Melton a demonstrat de la May December încoace că e mult mai mult decât fața frumoasă a unui star de serial. Soldatul care coboară și în Iad pentru fiica lui e un rol foarte ofertant și foarte riscant: e ușor să aluneci în kitsch. Melton însă joacă reținut, și tocmai asta dă greutate personajului.
Și distribuția secundară merită atenție: Havana Rose Liu, Dougray Scott, Diego Calva, Kristine Froseth, Shioli Kutsuna, Hidetoshi Nishijima și Parker Sawyers. O echipă internațională, variată, care se potrivește de minune unui oraș despre care nu știi niciodată exact unde se află pe hartă. Prezența lui Hidetoshi Nishijima e o bucurie aparte pentru cine a văzut Drive My Car.
Ce funcționează: ceață, lumină și groază
Cel mai mare atu al lui Her Private Hell e atmosfera, și nu o spun din politețe. Ideea metropolei înecate în ceață e genial de simplă: te temi mai tare de ce nu vezi. Iar Refn e un maestru în a pune întunericul și luminile colorate să se încaiere. Groaza nu vine aici din jump scare-uri, ci din senzația care se strecoară încet că ceva e în neregulă în aer.
- Imagine: aproape fiecare cadru poate fi oprit și pus pe perete ca afiș. E marca înregistrată a lui Refn și poate că niciodată n-a fost atât de justificată.
- Atmosferă: fuziunea dintre SF și horror e firească, nu se simte ca un experiment de gen forțat.
- Actori: Thatcher și Melton sunt credibili, oameni fragmentați într-o lume care se destramă.
- Durată: 109 minute, ceea ce după standardele lui Refn e de-a dreptul strâns. Nu ai impresia că filmul îți pune intenționat răbdarea la încercare.
Unde alunecă Her Private Hell?
Acolo unde Refn e puternic, de obicei e și vulnerabil, iar aici nu e altfel. Povestea e punctul cel mai fragil al filmului. Cele două fire, căutarea lui Elle și misiunea soldatului, pornesc de la o idee bună, dar cine vrea o intrigă logică, în care totul se explică, va ieși frustrat din sală. Refn preferă adesea să sugereze decât să povestească, iar în Her Private Hell sunt momente în care stilul pur și simplu înghite narațiunea.
Celălalt risc ține de așteptările de gen. Din cauza premisei cu monstrul, mulți vor aștepta un horror alert, plin de acțiune, și probabil vor fi dezamăgiți. Filmul nu e despre creatură, ci despre ce se petrece în oameni în timp ce creatura pândește undeva prin ceață.
Pentru mine, compromisul ăsta e acceptabil, ba chiar tocmai de aceea îl iubesc pe Refn. Dar înțeleg dacă pentru unii stilul ăsta, încă de la al treilea film, e mai mult poză decât artă.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Obligatoriu pentru fanii lui Refn și pentru oricine iubește horrorul SF lent, copleșitor vizual și centrat pe atmosferă. Și cei care o urmăresc pe Sophie Thatcher vor avea parte de o experiență puternică.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine vrea un film cu monștri alert, o intrigă limpede și multe explicații ar face bine să-l ocolească. Nu e recomandat nici celor sensibili la scene brutale.
Dacă îți place, vezi și: Drive (2011), The Neon Demon (2016), Only God Forgives (2013), Blade Runner 2049 (2017), Silent Hill (2006)
Întrebări frecvente
Despre ce e Her Private Hell?
Într-o metropolă futuristă învăluită în ceață scapă o creatură ucigașă. Elle, o tânără tulburată, își caută tatăl dispărut, iar drumul ei se intersectează cu cel al unui soldat american care vrea să-și salveze fiica din Iad.
Cât durează Her Private Hell?
Filmul are 109 minute.
Merită văzut Her Private Hell cu copiii?
Nu. Filmul conține scene de violență brutală și o atmosferă apăsătoare de horror, așa că nu e potrivit pentru copii.
Cine a regizat Her Private Hell?
Regizorul este Nicolas Winding Refn, autorul filmelor Drive, Only God Forgives și The Neon Demon. Filmul a avut premiera în secțiunea de proiecții de la miezul nopții a Festivalului de Film de la Cannes.
Cine joacă în Her Private Hell?
Rolurile principale sunt interpretate de Sophie Thatcher și Charles Melton, alături de Havana Rose Liu, Dougray Scott, Diego Calva, Kristine Froseth, Shioli Kutsuna, Hidetoshi Nishijima și Parker Sawyers.
Merită să cobori în Iadul lui Refn pe marele ecran?
Dacă ai fost vreodată absorbit de lumina unui film de Refn, atunci da, și pe cât posibil în fața celui mai mare ecran, cu cel mai bun sistem de sunet, pentru că acasă, pe un televizor mic, filmul își pierde jumătate din forță. Her Private Hell nu e perfect: povestea se rătăcește uneori prin ceață, iar regizorul nici acum nu e dispus să-l ia pe spectator de mână. În schimb, creează o atmosferă pe care puțini mai îndrăznesc s-o construiască azi, iar Sophie Thatcher și Charles Melton îi dau un suflet datorită căruia, dincolo de stil, bate și ceva profund omenesc.
Verdictul meu: un 8 din 10 solid, iar pentru fanii lui Refn mai degrabă 9. Dacă însă ai chef de un film cu monștri rapid și explicat până la capăt, alege altceva, pentru că Iadul ăsta nu se grăbește nicăieri și nici nu vrea să placă tuturor.