Inimi purpurii, recenzie: căsătorie din interes, uniformă și o porție zdravănă de kitsch care totuși se vede cu plăcere
Există filme romantice despre care știi încă din primele cinci minute unde vor ajunge și totuși rămâi lipit de ecran cu un șervețel în mână. Inimi purpurii e exact așa: previzibil, uneori de o simplitate care deranjează, dar cu atâta suflet și atâtea cântece încât e greu să te superi pe el. Doi oameni care nu se suportă, o hârtie care îi leagă și o tragedie care dă totul peste cap.
O dramă romantică construită din clișee, dar sincer emoționantă, dusă în spate de vocea lui Sofia Carson și de chimia dintre cei doi protagoniști.
Inimi purpurii: trailer
Date despre film
| Original | Purple Hearts |
|---|---|
| Regia | Elizabeth Allen Rosenbaum |
| Distribuția | Sofia Carson, Nicholas Galitzine, John Harlan Kim, Chosen Jacobs, Anthony Ippolito, Linden Ashby |
| Gen | Filme romantice, Drame |
| Durata | 122 min |
| Țara | Filme britanice, Filme americane |
Despre ce este Inimi purpurii, fără spoilere?
Premisa sună ca textul de pe coperta a patra a unui roman de dragoste: Cassie Salazar e o cântăreață aflată la început de drum, care se zbate să rămână pe linia de plutire, iar Luke Marrow e un pușcaș marin care urmează să plece curând în misiune. Înțelegerea dintre ei e simplă și foarte practică: se căsătoresc din interes și amândoi au de câștigat. Nici vorbă de iubire. Ba chiar, la început, cei doi își calcă mai mult pe nervi decât să lase impresia că ar putea exista ceva romantic între ei.
Apoi vine întorsătura pe care o dezvăluie deja descrierea filmului: o tragedie face ca relația jucată să devină mult prea reală. Mai mult nu merită să știi dinainte și, sincer, nici nu e nevoie. Inimi purpurii nu mizează pe surprize, ci pe felul în care doi oameni veniți din lumi complet diferite încep, încet și fără prea mare chef, să se sprijine unul pe celălalt.
Motivul „relația de fațadă care devine adevărată” e una dintre cele mai uzate scheme ale genului, nu are rost să ne prefacem că nu e așa. Întrebarea e mereu ce aduce nou filmul. Aici, răspunsul ar fi: multă muzică, puțină frecare socială între cei doi eroi și o grămadă de emoție, poate uneori mai multă decât ar putea duce scenariul.
Sofia Carson și Nicholas Galitzine: doi poli opuși
Cel mai mare atu al filmului e, fără discuție, Sofia Carson. În rolul lui Cassie, reușește să fie în același timp femeia îndărătnică, cu țepi, și artista vulnerabilă care pune în cântece tot ce nu poate spune cu voce tare. În plus, Carson nu e prezentă doar ca actriță, ci și ca interpretă, iar asta contează enorm: când Cassie urcă pe scenă, filmul prinde dintr-odată viață și chiar crezi că fata asta e făcută pentru ceva mare.
Nicholas Galitzine, în rolul lui Luke, reprezintă partea mai rigidă, mai milităroasă. Personajul lui nu e foarte simpatic la început și asta e intenționat: filmul se bazează pe faptul că, treptat, descoperim omul din spatele carapacei. Galitzine construiește surprinzător de bine această deschidere lentă și, mai important, între cei doi chiar există chimie. Într-un astfel de film, chimia nu e un bonus, ci o condiție de supraviețuire, iar aici, din fericire, ea există.
Dintre actorii secundari, Chosen Jacobs (Frankie), John Harlan Kim (Toby) și Anthony Ippolito (Johnno) formează fundalul, ca tovarăși de arme și anturaj al lui Luke, Linden Ashby, în rolul lui Jacob Marrow, întărește firul familial, iar Kat Cunning (Nora) și Nicholas Duvernay (Armando) colorează lumea lui Cassie. Niciunul nu primește prea mult spațiu, dar filmul e declarat despre cuplul principal, ceilalți fiind mai degrabă decor și responsabili cu atmosfera.
Regia lui Elizabeth Allen Rosenbaum: joc la sigur
Regia semnată de Elizabeth Allen Rosenbaum nu își propune să reinventeze genul și nici nu i se poate reproșa asta. Producția britanico-americană știe exact pentru cine a fost făcută: pentru publicul care iubește emoțiile mari, privirile cu încetinitorul și momentul în care un cântec spune, în sfârșit, ce personajele nu îndrăznesc.
Regia funcționează cel mai bine atunci când îi lasă pe cei doi protagoniști pur și simplu să existe unul lângă altul. Scenele mai liniștite, petrecute în doi, au mult mai mult impact decât marile momente dramatice, care uneori par puțin forțate. În acele clipe simți că filmul îți spune ce să simți, în loc să te lase să descoperi singur.
Iar durata de 122 de minute se simte. Pentru o asemenea poveste ar fi ajuns lejer și cu douăzeci de minute mai puțin, pentru că în partea de mijloc sunt scene care mai degrabă repetă ce s-a spus deja.
Muzica, adevărata bătaie de inimă a filmului
Dacă ar fi să alegi un singur lucru din Inimi purpurii, acela ar fi muzica. Cântecele nu sunt simple fundaluri sonore, ci fac parte din evoluția personajelor: Cassie procesează prin ele tot ce i se întâmplă ei și lui Luke, așa că fiecare apariție pe scenă devine și o mică bornă emoțională.
Aici filmul reușește să depășească tiparul. În multe drame romantice muzica doar creează atmosferă, însă aici cântecele duc povestea mai departe și, ca să fim sinceri, câteva scene sunt salvate de la kitsch exclusiv de muzică. Cine iubește baladele pop o să fredoneze probabil și după genericul de final.
Unde se împiedică Inimi purpurii?
N-are rost să înfrumusețăm lucrurile: scenariul e veriga cea mai slabă. Conflictele dintre personaje sunt adesea prea simple, iar contrastul dintre cele două lumi apare mai mult sub formă de lozinci decât în dialoguri reale, cu adevărat profunde. Cine așteaptă o imagine nuanțată despre ce înseamnă viața de militar sau o astfel de căsătorie forțată va fi dezamăgit.
- Previzibilitate: aproape fiecare întorsătură se simte de la distanță.
- Lungime: cele peste două ore fac filmul greoi pe alocuri.
- Simplificare: atinge teme serioase, dar rareori merge până la capătul lor.
Totuși, aceste defecte deranjează cu adevărat doar dacă aștepți de la film altceva decât ce este. Inimi purpurii nu e o dramă socială, ci o poveste romantică acordată pe frecvența inimii și, în acest cadru, dă mult mai mult decât ia.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc dramele romantice cu emoții mari, poveștile în care o relație de fațadă se transformă în iubire adevărată și filmele țesute cu muzică. Pentru fanii Sofiei Carson, obligatoriu.
- Mai bine sari peste, dacă: Cei care caută o poveste imprevizibilă, plină de răsturnări, sau o dramă profundă și realistă își vor da probabil ochii peste cap. Spectatorii cinici ar face bine să-l ocolească de departe.
Dacă îți place, vezi și: Dragă John (2010), Jurnalul (2004), S-a născut o stea (2018), Cererea în căsătorie (2009)
Întrebări frecvente
Despre ce este Inimi purpurii?
O cântăreață aflată la început de drum se căsătorește din interes cu un pușcaș marin care urmează să plece în misiune, însă o tragedie face ca relația lor jucată să devină mult prea reală.
Când a apărut Inimi purpurii?
Premiera filmului a avut loc pe 29 iulie 2022.
Cât durează Inimi purpurii?
Filmul durează 122 de minute.
Cine joacă în Inimi purpurii?
Sofia Carson o interpretează pe Cassie Salazar, iar Nicholas Galitzine pe Luke Marrow. Alături de ei apar, printre alții, Chosen Jacobs, John Harlan Kim, Anthony Ippolito și Linden Ashby.
Cine a regizat Inimi purpurii?
Filmul a fost regizat de Elizabeth Allen Rosenbaum, într-o coproducție britanico-americană.
Care este titlul original al filmului Inimi purpurii?
Titlul original al filmului este Purple Hearts.
Merită să-i dai două ore acestei căsătorii de fațadă?
Dacă îți cauți ceva pentru o seară ploioasă, după care să închizi televizorul puțin emoționat și puțin mai ușor pe suflet, atunci da. Inimi purpurii nu o să te surprindă și nu o să spună nimic nou despre iubire, dar vocea Sofiei Carson, chimia care chiar funcționează între cei doi protagoniști și câteva momente cu adevărat frumoase compensează din plin scenariul previzibil. Nu e un film mare, dar e făcut cu inimă, iar asta valorează uneori mai mult decât perfecțiunea. Oricum, ține un pachet de șervețele la îndemână.