Le Chant des forêts, recenzie anticipată: când căutarea unei păsări devine liniștea comună a trei generații
Există filme care nu se privesc, ci se ascultă. Noul documentar al lui Vincent Munier, Le Chant des forêts, anunță încă din titlu că urechile noastre vor munci cel puțin cât ochii. Înainte de lansare, am adunat motivele pentru care îl aștept atât de mult și punctele în care acest pelerinaj tăcut, prin pădurile învăluite în ceață, s-ar putea împotmoli.
Toate semnele arată că poate fi una dintre cele mai frumoase și mai liniștitoare experiențe de cinema ale sezonului, cu condiția să accepți să încetinești ritmul odată cu el.
Le Chant des forêts: trailer
Date despre film
| Regia | Vincent Munier |
|---|---|
| Gen | Filme documentare |
| Durata | 93 min |
| Țara | Filme franțuzești |
Despre ce este? O pasăre, o pădure, trei generații
Premisa e simplă și tocmai de aceea e frumoasă. Vincent Munier, fotograf și cineast al naturii premiat, pornește prin pădurile cețoase ale Munților Vosgi, dar nu singur: îl însoțesc tatăl său și fiul lui adolescent. Trei generații, un rucsac și multă răbdare. Ținta lor este o specie pe cale de dispariție, cocoșul de munte, iar căutarea îi va duce până în Norvegia.
Pe drum îi așteaptă tot ce te face să mergi în pădure: cerbi care boncăluiesc, bufnițe care foșnesc, forța brută și frumusețea fragilă a naturii în același timp. Din descriere reiese că nu avem de-a face cu un documentar clasic, plin de comentariul unui narator, ci mai degrabă cu o călătorie intimă și personală, a cărei temă adevărată este felul în care atenția și dragostea pentru natură se transmit de la tată la fiu, de la bunic la nepot.
Recunosc că firul de familie m-a cucerit cel mai tare. Documentare despre păsări am văzut destule, dar unul în care omul din spatele camerei stă între propriul tată și propriul copil, iar căutarea înseamnă de fapt predarea unei moșteniri, mult mai rar.
Cine este Vincent Munier și de ce merită urmărit?
În lumea fotografiei de natură, numele lui Munier funcționează aproape ca o marcă. Cine i-a văzut lucrările anterioare, mai ales filmul de mare succes despre căutarea leopardului zăpezilor, știe că omul acesta poate aștepta nemișcat ore și zile întregi pentru un singur moment și că reușește cumva să transmită această răbdare și spectatorului. La el, așteptarea nu e timp mort, ci experiența însăși.
De aceea e promițător că de data aceasta terenul e o pădure franceză, un peisaj legat chiar de rădăcinile lui. Nu piscuri exotice, ci ceață, brazi, frunze uscate și liniște. Dacă cineva poate face din acest material discret un film mare, care respiră pe ecran, atunci el este acela. Prezentarea oficială spune că filmul a fost gândit pentru marele ecran în fiecare cadru, iar după parcursul de până acum al lui Munier sunt înclinat să o cred.
Sunetul e personajul principal
Titlul nu e întâmplător și cred că aici se află cea mai puternică armă a filmului. Descrierea subliniază că Le Chant des forêts este o experiență vizuală și acustică, un film imersiv. Pentru mine, asta înseamnă că mixajul de sunet nu e o muncă de fundal, ci parte din dramaturgie.
Gândește-te: într-o sală întunecată, cu un sistem de sunet bun, auzi cum un cerb boncăluiește undeva în ceață sau cum aripa unei bufnițe tremură deasupra capului tău. Acasă, din difuzoarele laptopului, asta pur și simplu nu se poate trăi la fel. Iar cine cunoaște cocoșul de munte știe că pasărea e celebră pentru cântecul ei ciudat și inconfundabil, așa că am impresia că momentele de vârf ale filmului nu vor veni neapărat prin imagine, ci prin sunet.
De aceea am dat dinainte o notă atât de mare sunetului. Când un film își pune muzica în titlu, iar regizorul și-a construit întreaga carieră pe atenție, șansele ca această parte să funcționeze sunt foarte mari.
Ce l-ar putea face cu adevărat bun?
- Încetineala ca un dar. Într-o epocă în care totul e tocat în clipuri de 15 secunde, un film de 93 de minute, răbdător și cețos, despre pădure poate avea un efect aproape terapeutic.
- Dinamica de familie. Trei generații împreună, căutând același lucru. Există aici nostalgie, despărțire și transmitere, fără ca cineva să trebuiască să le explice cu de-a sila.
- Miza. Vorbim despre o specie pe cale de dispariție, deci căutarea are greutate reală. Nu doar imagini frumoase, ci și un avertisment discret.
- Schimbarea de decor. După Vosgi urmează Norvegia, ceea ce cu siguranță împrospătează filmul vizual și dă cadrului intim un arc de aventură.
Dacă toate acestea se leagă, nu va fi încă un film despre natură printre multe altele, ci genul de cinema din care ieși cu dorința de a-ți închide telefonul și de a porni spre cea mai apropiată pădure.
Unde s-ar putea împotmoli?
N-aș fi sincer dacă n-aș spune-o: filmul acesta nu va fi pentru toată lumea. Cel mai mare risc al documentarelor meditative despre natură este că, pentru cine nu intră în starea lor, cele 93 de minute pot părea foarte lungi. Dacă aștepți acțiune, montaj alert sau un arc dramatic strâns, vei fi dezamăgit.
A doua întrebare e cât de bine va fi ținut echilibrul dintre firul personal, de familie, și natură. Dacă sunt prea multe păsări și prea puțini oameni, se poate pierde miezul cald și omenesc care face conceptul special. Iar dacă e invers, filmul poate pierde farmecul limpede, observațional, pentru care iubim lucrările lui Munier. Din acest motiv am dat o notă mai prudentă poveștii: la documentarele construite în jurul unei căutări, de multe ori nu acțiunea, ci atmosfera duce totul în spate.
Și mai am o mică rezervă: „dragostea transmisă din generație în generație” poate aluneca ușor în siropos. Sper ca Munier să păstreze și aici reținerea care face ca imaginile lui să rămână mereu credibile.
De ce nu trebuie lăsat pentru acasă?
Acesta e un film făcut anume pentru cinema. Și prezentarea oficială insistă că a fost gândit pentru marele ecran în fiecare cadru și că experiența sonoră imersivă este esența lui. Sigur, mai târziu îl vei putea vedea și pe streaming, dar acolo se pierde exact ce merită timpul tău: sala întunecată, liniștea, sunetul care te înconjoară.
În lunile reci, când și afară e ceață și se întunecă devreme, un asemenea film poate fi perechea perfectă pentru anotimp. Eu, unul, mi l-am trecut deja în agendă.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru fotografii de natură, pasionații de observat păsări, iubitorii documentarelor lente și meditative și pentru oricine ar vedea cu plăcere un film frumos, de familie, alături de părinți sau de copilul adolescent.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine așteaptă ritm alert, documentar didactic cu narator sau o intrigă dramatică strânsă își va pierde probabil răbdarea la acest film.
Dacă îți place, vezi și: Le Peuple migrateur (2001), Microcosmos: Le peuple de l'herbe (1996), Océans (2009), La Marche de l'empereur (2005)
Întrebări frecvente
Despre ce este Le Chant des forêts?
Fotograful și cineastul de natură Vincent Munier străbate pădurile cețoase ale Munților Vosgi împreună cu tatăl și cu fiul său adolescent, în căutarea cocoșului de munte, o specie pe cale de dispariție. Căutarea îi duce până în Norvegia.
Cât durează Le Chant des forêts?
Filmul are 93 de minute.
Cine a regizat Le Chant des forêts?
Regizorul este Vincent Munier, fotograf și cineast francez de natură premiat, care apare totodată în film.
Ce fel de film este Le Chant des forêts?
Este un documentar francez construit pe experiența vizuală și acustică, realizat special pentru marele ecran.
Merită să dedici o seară sunetelor pădurii?
Eu cred că da, dar numai dacă intri în sală cu bunăvoință și cu urechile deschise. Pe hârtie, Le Chant des forêts are tot ce poate face dintr-un film despre natură mai mult decât o carte poștală frumoasă: o miză personală, o căutare reală după o pasăre pe cale să dispară și un regizor care știe să transforme răbdarea în artă. Dacă firul de familie și sunetele sălbăticiei se vor regăsi unul în celălalt, poate fi una dintre cele mai intime experiențe de cinema ale anului. Eu îl aștept și îți recomand să alegi o sală cu un sistem de sunet bun. Filmul acesta nu îl vei ține minte cu ochii, ci cu urechile.