The Hunger Games: Sunrise on the Reaping, recenzie în avans: ne întoarcem în Panem, iar de data asta pe bune
Puține francize au demonstrat de atâtea ori că mai au ceva de spus, iar Jocurile foamei este exact una dintre ele. Sunrise on the Reaping vine sub semnătura lui Francis Lawrence, cu o distribuție care le face fanilor palmele transpirate încă de pe acum. Nu l-am văzut încă, dar după semnele de până acum vă spun la ce ne putem aștepta și unde ar putea să scârțâie lucrurile.
Pe hârtie, acesta este unul dintre cele mai puternice pachete din toată seria. Singura întrebare e dacă filmul va avea curajul să fie atât de întunecat pe cât promite.
Date despre film
| Regia | Francis Lawrence |
|---|---|
| Distribuția | Maya Hawke, Mckenna Grace, Jesse Plemons, Jennifer Lawrence, Glenn Close, Elle Fanning |
| Gen | Filme de aventură |
| Țara | Filme americane |
De ce ne entuziasmează atât o nouă întoarcere în Panem?
Sincer vorbind, când se anunță încă un film dintr-o serie care are deja la activ patru filme principale și un prequel, prima reacție e suspiciunea. Industria e plină de mărci stoarse până la ultima picătură de bani. Jocurile foamei a ieșit însă mereu din rândul ăsta. Încă din primul film, din 2012, a vrut mai mult decât o aventură pentru adolescenți: a vorbit despre felul în care show-bizul și violența se împletesc și despre responsabilitatea pe care ne-o asumăm ca spectatori, cu o sinceritate pe care marile studiouri și-o permit rar.
Apoi, în 2023, Jocurile foamei: Balada păsărilor cântătoare și a șerpilor a arătat că lumea aceasta poate trăi și fără eroina ei. N-a fost un film perfect, iar lungimea a pus pe alocuri publicul la încercare, dar a dovedit că mașinăria politică din Panem e suficient de captivantă ca să ne trimită din nou la cinema. Sunrise on the Reaping poate construi pe încrederea asta, iar eu sunt înclinat să i-o acord.
Studioul nu ascunde deloc proiectul, ba dimpotrivă: îl tratează drept unul dintre vârfurile de lance ale sezonului, genul de film mare de franciză care umple sălile înainte de sărbători.
Francis Lawrence, regizorul de casă al Panemului
Dacă cineva cunoaște lumea aceasta pe dinăuntru, acela este Francis Lawrence. A preluat seria de la al doilea film, iar de la Sfidarea încoace el este practic stăpânul vizual al Panemului. Tot el a regizat și prequelul. Asta e în același timp cea mai mare garanție și cel mai mare risc.
Garanția e limpede: Lawrence știe să pună față în față, în același cadru, strălucirea kitsch a Capitoliului și mizeria noroioasă a districtelor. Pentru mulți, Sfidarea rămâne până azi vârful seriei, și nu întâmplător: acolo a găsit echilibrul dintre acțiunea din arenă și thrillerul politic. Știe exact când să lase un chip să vorbească în locul exploziilor.
Riscul e că, după atâtea filme, rutina devine comodă. Același regizor în aceeași lume poate ajunge ușor să compună aceleași imagini. Sper ca de data asta Lawrence să riște ceva: un montaj mai îndrăzneț, o atmosferă mai dură, mai puțin joc la sigur. Dacă doar reîncălzește rețeta verificată, tot va ieși un film bun, dar nu unul memorabil.
O distribuție pe care n-ai cum s-o ignori
Aici începe să-mi bată cu adevărat inima. Să ne uităm pe listă:
- Jesse Plemons: unul dintre cei mai buni actori de compoziție de azi, capabil să devină amenințător sau jalnic dintr-o singură tresărire. De la Breaking Bad și Puterea câinelui știm că face înfricoșătoare până și personajele tăcute.
- Ralph Fiennes: dacă e nevoie în Panem de cineva cu aură de putere, el e omul nostru. Joacă impecabil atât răul, cât și omul frânt.
- Elle Fanning: în ultimii ani alege roluri curajoase și foarte variate, iar simțul ei pentru grotesc se potrivește de minune cu lumea aceasta.
- Kieran Culkin: după Succession e greu să nu zâmbești când îi apare numele. Un maestru al personajelor imprevizibile, cu limba ascuțită.
- Glenn Close: o legendă căreia îi ajunge să apară pentru ca scena să capete greutate.
- Maya Hawke și Mckenna Grace: două talente puternice ale generației tinere, care au dovedit deja că pot exista și fără să stea în umbra numelor mari.
- Kara Tointon: o față cunoscută publicului britanic, sunt curios ce aduce.
Și, desigur, mai sunt cele două nume care îi fac pe fanii vechi să tresară: Jennifer Lawrence și Josh Hutcherson, protagoniștii filmelor originale. Nu mă apuc să ghicesc sub ce formă și în ce măsură apar, dar simplul fapt că sunt pe listă înseamnă un capital emoțional uriaș. Puntea asta între filmele vechi și cele noi e însă și un joc periculos: dacă e doar o făcătură cu iz de nostalgie, iese ieftin, dar dacă primesc un rol cu sens, pot deveni chiar inima filmului.
Ce l-ar putea face unul dintre cele mai bune din serie?
Sunt optimist din trei motive. Primul e profunzimea distribuției. Rar vezi un film de franciză în care și rolurile secundare ajung la actori de asemenea calibru. Plemons, Fiennes, Culkin și Close la un loc arată ca și cum cineva ar fi făcut castingul pentru o dramă gândită pentru sezonul premiilor, nu pentru un film de aventuri.
Al doilea e experiența regizorului. Francis Lawrence a trecut prin lumea aceasta de atâtea ori încât nu mai are nimic de învățat. Poate sări direct în apă adâncă și, în cel mai bun caz, va folosi asta ca să mute accentul pe personaje și pe tensiune.
Al treilea e actualitatea temei. Ideea de bază din Jocurile foamei, o societate transformată în public și violența ca divertisment, din păcate nu s-a tocit deloc cu anii. Ba chiar, în era rețelelor sociale, sună poate mai tăios decât în 2012. Dacă filmul înțelege asta și o folosește, nu doar te va distra, ci te va și durea puțin. Exact așa trebuie.
Unde ar putea să greșească?
N-aș fi corect dacă n-aș vorbi și despre riscuri. Cel mai mare ține de clasificare și de ton. Povestea Panemului e brutală și există mereu tentația ca studioul să rotunjească colțurile de dragul publicului larg. Dacă filmul va fi prea prudent, se va pierde tocmai cruzimea care face lumea aceasta să funcționeze.
Al doilea risc e aglomerația. Cu atâtea nume mari, se poate întâmpla ușor ca niciun actor să nu primească destul spațiu. Să irosești un Ralph Fiennes sau o Glenn Close pe două scene e un păcat, iar actorii tineri se pot pierde și ei în parada de vedete.
Al treilea e oboseala. Cine a simțit deja la prequel că Panemul începe să rămână fără suflu va fi pentru acest film un public greu de cucerit: trebuie convins că mai există ceva nou sub soare. Aici cred că totul depinde nu de spectacolul vizual, ci de prospețimea scenariului.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Obligatoriu pentru orice fan Jocurile foamei, dar și pentru cei care iubesc filmele de aventuri mari, de cinema, cu ton mai întunecat și tăiș politic. Fanii lui Plemons, Fiennes și Culkin au parte de o adevărată sărbătoare.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine a simțit deja la filmele anterioare că lumea aceasta nu e pentru el probabil nu va fi convertit nici acum. Nici cei care caută exclusiv divertisment ușor și senin nu vor găsi aici alegerea perfectă.
Dacă îți place, vezi și: Jocurile foamei: Sfidarea (2013), Jocurile foamei: Balada păsărilor cântătoare și a șerpilor (2023), Jocurile foamei (2012), The Maze Runner (2014), Divergent (2014)
Întrebări frecvente
Cine regizează The Hunger Games: Sunrise on the Reaping?
Francis Lawrence, care a regizat mai multe filme din serie, printre care Sfidarea și Balada păsărilor cântătoare și a șerpilor.
Cine joacă în noul film Jocurile foamei?
Din distribuție fac parte Maya Hawke, Mckenna Grace, Jesse Plemons, Jennifer Lawrence, Glenn Close, Elle Fanning, Ralph Fiennes, Josh Hutcherson, Kieran Culkin și Kara Tointon.
Apare Jennifer Lawrence în Sunrise on the Reaping?
Da, numele lui Jennifer Lawrence și al lui Josh Hutcherson figurează în distribuția filmului.
Ce gen de film este Sunrise on the Reaping?
Este un film american de aventuri, un nou capitol din seria Jocurile foamei.
Merită să numărăm zilele până la întoarcerea în Panem?
Eu zic că da, și nu puțin. Pe hârtie, Sunrise on the Reaping are tot ce îi trebuie unei continuări puternice de franciză: un regizor rutinat, care cunoaște lumea aceasta din interior, o distribuție uluitor de solidă și o temă care, din păcate, e la fel de tăioasă azi ca oricând. Așteptările mele sunt deci mari, dar nu oarbe: succesul filmului depinde de curajul de a fi crud și personal, în loc să se mulțumească cu o rutină sigură și strălucitoare. Eu mizez pe varianta mai îndrăzneață. Rămâne de văzut dacă am dreptate, până atunci biletul merită trecut liniștit în calendar.