Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow, recenzie în avanpremieră: ultimul mare rămas-bun al heavy metalului pe marele ecran
Există concerte despre care se povestește zeci de ani și există concerte după care nimic nu mai e la fel. Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow vrea să aducă pe ecran o seară din a doua categorie, iar dacă reușește să transmită măcar jumătate din ce promite titlul, în sălile de cinema se vor termina rapid șervețelele. O recenzie în avanpremieră despre un film pe care, ca fan, e aproape imposibil să-l aștepți cu sânge rece.
Pe hârtie, poate fi unul dintre cele mai importante momente cinematografice ale heavy metalului. Multe depind încă de felul în care e construit documentarul, dar pentru fani se anunță ca un program obligatoriu.
Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow: trailer
Date despre film
| Regia | Tim Van Someren, Ben Wainwright-Pearce |
|---|---|
| Gen | Documentare, Filme muzicale |
| Țara | Filme americane |
Înapoi acolo unde a început totul
Titlul nu e ales la întâmplare, iar cine a urmărit fie și cu un ochi știrile rock din ultimii doi ani știe exact la ce se referă. Back to the Beginning s-a numit concertul de adio de la Birmingham din vara lui 2025, când Ozzy Osbourne și formula originală Black Sabbath au urcat pentru ultima oară pe scenă în orașul din care pornise toată povestea. Câteva săptămâni mai târziu, Ozzy a murit, iar seara aceea a căpătat retroactiv o greutate cu totul diferită: n-a mai fost doar un concert de adio, ci încheierea efectivă a unei întregi cariere.
Deocamdată nu am informații oficiale detaliate despre conținutul și structura filmului, așa că nu mă voi preface că știu câte piese intră, cine ia cuvântul sau cât material din culise vom vedea. Ce știm sigur: e un documentar muzical, o producție americană, semnată de doi regizori, Tim Van Someren și Ben Wainwright-Pearce. Judecând după titlu, e greu de crezut că în centrul lui nu vor sta seara aceea și drumul care a dus până la ea.
De ce doare și de ce e frumos în același timp?
Sincer: e foarte greu să aștepți un astfel de film doar cu ochi de critic. Ozzy n-a fost pur și simplu un solist, ci un personaj care, în ultima jumătate de secol, a ajuns cumva în cultura pop a aproape fiecărei generații. Pentru cei care au crescut în anii '70, el înseamnă riffurile din Paranoid și Iron Man. Pentru cei de mai târziu, hiturile din cariera solo. Iar pentru cei care se uitau la televizor la începutul anilor 2000, un tată de familie puțin aiurit, dar adorabil, din propriul reality show.
Filmul acesta, cel puțin după titlu și moment, adună toate astea într-un singur punct. Un om care se lupta de ani buni cu probleme grave de sănătate și care, totuși, iese încă o dată în fața publicului din orașul natal. Dacă regizorii abordează bine materialul, nu vom primi o simplă înregistrare de concert, ci un rămas-bun la care și spectatorul poate lua parte. Exact asta aștept, și recunosc că mi-e și puțin teamă de el.
Moștenirea Black Sabbath: fără ei nu există metal
Nu e nicio exagerare: fără Black Sabbath, heavy metalul așa cum îl știm astăzi pur și simplu n-ar exista. Cei patru din Birmingham, Ozzy Osbourne, Tony Iommi, Geezer Butler și Bill Ward, au inventat la sfârșitul anilor '60 un sound mai greu, mai întunecat și mai amenințător decât orice se auzea până atunci la radio. Riffurile acordate jos ale lui Iommi, basul și versurile lui Butler, tobele lui Ward, jazzy și totuși brutale, plus vocea fantomatică a lui Ozzy, care nu semăna cu nimic altceva, au format rețeta din care au gătit apoi mii de trupe.
Tocmai de aceea miza unui asemenea documentar e mult mai mare decât a unui film de concert obișnuit. Nu își ia rămas-bun doar o trupă, ci un întreg gen muzical se poate privi în ochi cu propria origine. Dacă filmul reușește să transmită greutatea asta, vor înțelege de ce a fost totul atât de important chiar și cei care n-au ascultat în viața lor un album Sabbath.
Sarcina regizorilor: să nu strice nimic
Tim Van Someren și Ben Wainwright-Pearce se află într-o situație destul de specială. Pe de o parte, materialul cu care lucrează funcționează aproape de la sine: la un asemenea moment istoric, chiar și filmarea brută îți face pielea de găină. Pe de altă parte, tocmai de aceea e ușor să greșești. Un documentar muzical poate derapa în două direcții: fie e prea steril și se reduce la piese puse una după alta, fie e prea patetic și îi tot bagă spectatorului pe gât, la fiecare două minute, că acum trebuie să plângă.
Mi-aș dori ca filmul să lase muzica să respire. Cele mai bune filme de concert, precum clasicul Talking Heads Stop Making Sense sau The Last Waltz al lui Scorsese, sunt mari tocmai pentru că regizorul nu încearcă să fie mai deștept decât muzicienii. O tăietură bună, un chip surprins la momentul potrivit, o privire între doi vechi colegi de trupă spun mai mult decât orice narațiune. Dacă cei doi regizori înțeleg asta, au câștigat.
Unde ar putea fi riscul?
N-ar fi corect să mă entuziasmez doar, așa că iată și temerile.
- Calitatea sunetului decide totul. La un film de metal, dacă sistemul de sunet al sălii nu bubuie și riffurile nu zgâlțâie scaunul, totul își pierde sensul. La categoria asta am dat punctaj maxim, dar e mai degrabă o așteptare decât o prognoză.
- Capcana respectului exagerat. Într-un film de adio, tentația de a netezi orice asperitate și de a păstra doar momentele frumoase e mare. Însă povestea lui Sabbath și a lui Ozzy n-a fost niciodată frumoasă și lină, iar dacă filmul trece asta sub tăcere, își poate pierde credibilitatea.
- Pentru cine e făcut? Dacă filmul se adresează doar inițiaților, cei din afară se pot pierde ușor. Dacă însă explică prea mult, fanii vechi se vor plictisi.
Niciuna nu e fatală, dar toate trei pot decide dacă filmul va rămâne doar o amintire frumoasă sau o operă pe care o revedem și peste ani.
La cinema sau acasă? Pentru mine nu e o întrebare
Sunt filme pe care le poți aștepta liniștit să apară acasă. Acesta nu e unul dintre ele. O experiență de concert, mai ales una de o asemenea greutate, e făcută pur și simplu pentru ecranul mare și boxele mari. Cine a stat vreodată pe un stadion când pornește un riff și zeci de mii de oameni urlă deodată știe că asta nu se poate trăi de pe canapea. Cinematograful poate reda măcar o parte din senzație.
Și mai e un aspect comunitar. Un astfel de film e bine să-l vezi alături de oameni care l-au iubit pe Ozzy la fel de mult. N-aș fi surprins ca la proiecții spectatorii să aplaude, să cânte sau pur și simplu să stea în tăcere pe genericul de final. Genul acesta de doliu și sărbătoare împărtășite e ceva ce un serviciu de streaming nu va putea înlocui niciodată.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru toți fanii Black Sabbath și Ozzy, pentru iubitorii de metal și rock clasic și pentru oricine iubește marile rămas-bunuri muzicale pe ecran.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine nu vibrează la rockul dur sau așteaptă intrigă și răsturnări de situație ca într-un film de ficțiune se va simți probabil mai bine în altă parte.
Dacă îți place, vezi și: Stop Making Sense (1984), The Last Waltz (1978), Metallica: Some Kind of Monster (2004), This Is Spinal Tap (1984), Bohemian Rhapsody (2018)
Întrebări frecvente
Când apare Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow în România?
Deocamdată nu există o dată de lansare confirmată pentru România.
Ce gen de film este Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow?
Este un documentar muzical, deci nu un film de ficțiune, ci o producție despre o trupă și muzicieni reali.
Cine a regizat Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow?
Filmul este regizat de Tim Van Someren și Ben Wainwright-Pearce.
În ce țară a fost produs filmul?
Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow este o producție americană.
Vei fi acolo în ultima seară a lui Ozzy?
Rar apare un film pe care nu-l aștepți pentru că ești curios cum se termină, ci pur și simplu pentru că vrei să fii acolo. Back to the Beginning: Ozzy's Final Bow e exact așa. Nota pe care o anticipez e mare, iar asta se datorează în mare parte forței materialului, nu meritului regizorilor, cel puțin deocamdată. Cât reușesc Tim Van Someren și Ben Wainwright-Pearce să adauge, vom afla abia după premieră. Eu știu deja că îmi cumpăr bilet și știu la fel de bine că nu voi ieși din sală cu ochii uscați. Dacă ai dat vreodată volumul la maximum pe Paranoid în mașină, cred că vei fi și tu acolo.