Clayface, recenzie în avanpremieră: vedeta de la Hollywood care se topește într-un monstru
Rar se întâmplă ca, în sinopsisul unui film cu monștri, cel mai înfricoșător cuvânt să fie iubirea. Clayface spune povestea destrămării unei vedete de la Hollywood care, în urma unor experimente misterioase, devine o creatură însetată de răzbunare, iar premisa asta mi-a declanșat imediat toate alarmele, în sensul bun. Pe 23 octombrie aflăm dacă James Watkins aduce cu adevărat un horror al trupului și al sufletului sau doar încă un monstru de cauciuc.
Pe hârtie, unul dintre cele mai îndrăznețe horroruri ale toamnei, care, judecând după trecutul regizorului, îți va pune la încercare mai degrabă stomacul decât ochii.
Clayface: trailer
Date despre film
| Premiera în România | 23.10.2026 |
|---|---|
| Regia | James Watkins |
| Distribuția | Max Minghella, Naomi Ackie, Eddie Marsan, Tom Rhys Harries, David Dencik, Francesca Corney |
| Gen | Filme horror |
| Clasificare | 18 |
| Țara | Filme americane |
Despre ce e vorba? O vedetă care își pierde, la propriu, chipul
Descrierea oficială e zgârcită cu vorbele, și cred că e un semn bun. Avem pe cineva care a fost cândva o stea strălucitoare a Hollywoodului și care devine un monstru însetat de răzbunare. Protagonistul se pierde pe sine, omul din el dispare treptat și, partea cea mai crudă, i se stinge sentimentul la care ținea cel mai mult: iubirea. Totul pornește de la niște experimente științifice misterioase care îl aruncă într-o lume întunecată și înfiorătoare.
Acestea sunt faptele și nu vreau să brodez mai mult pe ele. Dar ce se poate citi printre aceste câteva rânduri mă intrigă serios: nu e schema clasică „vine monstrul, fugim”. Aici monstrul e chiar personajul principal, iar groaza pornește din interior. Întrebarea nu e cine moare, ci cât mai rămâne dintr-un om care uită, pas cu pas, de ce a iubit vreodată.
Lutul ca motiv e genial în simplitatea lui: se modelează, se frământă, poate deveni orice și tocmai de aceea nu are o formă proprie. E greu de găsit o metaforă mai exactă pentru Hollywood. Titlul îi va duce pe mulți cu gândul la Clayface, adversarul lui Batman din benzile desenate DC, însă din tot ce știm până acum filmul vrea să funcționeze în primul rând ca horror și ca tragedie a unui om, nu ca o încăierare cu supereroi.
James Watkins, maestrul minutelor incomode
Dacă mă întrebați pe mine, cel mai puternic argument în favoarea filmului e numele regizorului. James Watkins e genul de autor care nu te sperie, ci te apasă. Eden Lake rămâne până azi unul dintre cele mai crude thrillere britanice pe care le-am văzut, un film după care ai un gust amar zile întregi. The Woman in Black a fost o poveste clasică cu fantome, plină de aer sufocant și atmosferă de modă veche, iar cu varianta americană a lui Speak No Evil a arătat că stăpânește foarte bine granița subțire dintre stânjeneala socială și violența fățișă.
Ce au în comun toate acestea: pe Watkins îl interesează ce se întâmplă cu omul atunci când i se cojește lustrul civilizat. Exact asta e și materia primă a filmului Clayface. O vedetă care a trăit din suprafață, din imagine, din propriul chip, și care acum pierde tocmai asta. Greu de imaginat o potrivire mai bună între regizor și subiect.
Un singur lucru nu-l știm: cât de confortabil se simte Watkins într-un horror la scară mai mare, construit pe efecte. Până acum, punctul lui forte a fost groaza reținută, cu picioarele pe pământ. Dacă reușește să o transporte într-un film cu metamorfoze monstruoase, va fi o lovitură. Dacă efectele fură prim-planul, se poate pierde exact ce face el cel mai bine.
O distribuție fără veriga slabă
Lista actorilor nu mizează pe superstaruri care strălucesc pe afiș, ci pe interpreți solizi, cu personalitate, și cred că e o alegere conștientă.
- Max Minghella vă poate fi cunoscut din The Handmaid's Tale, unde a adus exact genul de zbucium interior de care are nevoie o asemenea poveste.
- Naomi Ackie e una dintre cele mai interesante ascensiuni din ultimii ani; după Mickey 17 și Blink Twice, greu găsești o alegere mai bună pentru un rol care trebuie să dea greutate emoțională unui horror.
- Eddie Marsan e actorul care lasă urme și în cinci minute de ecran. Când un film are nevoie de cineva care să emane o amenințare rece, de o moralitate îndoielnică, el e alegerea instinctivă, deși nu știm încă pe cine joacă aici.
- Alături de ei completează distribuția Tom Rhys Harries, David Dencik, Francesca Corney, Wil Coban și Jake Curran.
Cine pe cine interpretează nu s-a dezvăluit, așa că nici eu nu mă apuc de ghicit. Sigur e că toți cei din echipa asta pot lucra reținut, din gesturi mărunte, iar într-un film în care miezul e dispariția lentă a unui om, asta valorează aur.
Ce l-ar putea face foarte bun
Body horrorul trăiește în ultimii ani o adevărată renaștere, și nu întâmplător. Corpul nostru e azi sub inspecție permanentă: filtre, intervenții, goana după tinerețe. Un film despre prăbușirea fizică și sufletească a unei vedete de la Hollywood lovește fix în nervul ăsta. The Substance a demonstrat că publicul e pregătit pentru o asemenea oglindă grotescă și nemilos de sinceră.
Al doilea atu e iubirea. Rar scriu despre un horror că îl aștept pentru firul romantic, dar aici asta ar putea fi cheia. Cea mai mare oroare nu e să devii monstru, ci să știi, în tot acest timp, ce pierzi. Dacă Watkins păstrează luciditatea asta, filmul nu va fi doar înfricoșător, ci și dureros, iar cele mai bune horroruri dor întotdeauna puțin.
Și mai e speranța efectelor practice. O creatură ca din lut, mereu în schimbare, aproape că imploră trucaje făcute de mână, pe care aproape le poți atinge. Dacă filmul merge în direcția asta, fanii genului vor avea sărbătoare.
Unde ar putea să alunece
Acum vine partea cu stricatul chefului. Sintagma „experimente științifice misterioase” e o armă cu două tăișuri. Poate ieși din ea o poveste strânsă, claustrofobă, dar poate ieși și o grămadă de explicații din gura unor personaje în halat de laborator, care omoară misterul. Filmele de felul ăsta se împotmolesc des exact atunci când vor să explice totul.
Al doilea risc e firul răzbunării. „Monstrul însetat de răzbunare” poate aluneca ușor într-un slasher banal, de tipul reglărilor de conturi, în care eroul tragic devine o simplă mașinărie de ucis, iar filmul uită de ce am început să ținem cu el. Dacă actul al treilea se rezumă la victime bifate una după alta, ar fi păcat de o asemenea idee de pornire.
În fine, titlul. Cine aude numele și se gândește la răufăcătorul din benzi desenate s-ar putea să aștepte cu totul alt film decât cel pe care îl primește. Sfatul meu: intrați în sală pregătiți pentru horror, nu pentru acțiune cu supereroi, și nu veți avea parte de dezamăgiri.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc body horrorul cu profunzime psihologică, atmosfera apăsătoare construită pe îndelete și pentru cei cărora li s-a făcut pielea de găină la filmele anterioare ale lui James Watkins.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei care caută fiori ușori, bazați pe sperieturi de moment, sau acțiune alertă ca în benzile desenate, precum și pentru cei care nu suportă metamorfozele trupești groteşti.
Dacă îți place, vezi și: The Fly (1986), The Substance (2024), Videodrome (1983), Eden Lake (2008), Joker (2019)
Întrebări frecvente
Când apare Clayface în cinematografele din România?
Premiera în România este programată pe 23 octombrie 2026.
Despre ce este Clayface?
Despre o fostă vedetă de la Hollywood care, în urma unor experimente științifice misterioase, devine un monstru însetat de răzbunare, pierzându-se treptat pe sine și pierzând chiar și sentimentul iubirii.
Cine a regizat Clayface?
Filmul este regizat de James Watkins.
Cine joacă în Clayface?
Din distribuție fac parte Max Minghella, Naomi Ackie, Eddie Marsan, Tom Rhys Harries, David Dencik, Francesca Corney, Wil Coban și Jake Curran.
Merită să-ți rezervi biletul pentru 23 octombrie?
Eu zic că da, și încă cum. Clayface pornește de la o idee din care va ieși fie unul dintre cele mai memorabile horroruri ale anului, fie un film cu monștri onest, dar ușor de uitat; o cale de mijloc e greu de imaginat aici. Judecând după parcursul de până acum al regizorului și după calitatea distribuției, eu pariez pe prima variantă. Dacă îți place când un horror nu sare la tine din colțuri întunecate, ci ți se strecoară încet sub piele, nu rata filmul ăsta. Nota mea estimată: un 8 solid din 10, cu condiția ca actul al treilea să ducă miza până la capăt.