Clubul de noapte, recenzie: Jake Gyllenhaal împarte pumni, iar Conor McGregor face praf decorul
Există filme pe care le pornești pentru că pe afiș apar abdomenele lui Jake Gyllenhaal și filme pe care le alegi pentru că Conor McGregor trece prin cadru ca un uragan pe jumătate dezbrăcat. Clubul de noapte le bifează pe amândouă. Remake-ul lui Doug Liman nu vrea să pară mai deștept decât este: un film de categoria B cu buget mare, însorit, transpirat, cu oase care trosnesc, care merge de minune exact până în clipa în care începe să se ia prea în serios.
Un film de bătăi zgomotos și distractiv, cu un Gyllenhaal excelent și un McGregor imposibil de strunit, a cărui a doua jumătate vrea, din păcate, mai mult decât poate duce.
Clubul de noapte: trailer
Date despre film
| Original | Road House |
|---|---|
| Regia | Doug Liman |
| Distribuția | Jake Gyllenhaal, Conor McGregor, Billy Magnussen, Travis Van Winkle, Darren Barnet, Daniela Melchior |
| Gen | Filme de acțiune, Thrillere, Drame |
| Durata | 121 min |
| Țara | Filme americane |
Bodyguard în paradis: despre ce e vorba?
Premisa e cât se poate de simplă, și asta nu e deloc un defect. Dalton e un fost luptător UFC al cărui trecut cântărește vizibil mai mult decât directa lui de dreapta. Acceptă o slujbă de bodyguard la un bar din Florida Keys, unde palmierii, apa turcoaz și berea rece par, la prima vedere, visul oricărui pensionar. Doar că paradisul ăsta nu e ce pare, iar Dalton își dă seama destul de repede că încăierările de la bar sunt doar vârful aisbergului.
Nu merită să dau spoilere, dar nici nu e nevoie: oricine a văzut măcar un western știe cum merge treaba. Vine străinul care vorbește încet și lovește tare, localnicii se uită chiorâș la el, iar băieții răi trimit împotriva lui tunuri tot mai mari. Clubul de noapte preia exact scheletul ăsta, doar că înlocuiește strada principală prăfuită cu o speluncă de pe malul mării. E ceva sincer și reconfortant în asta. Filmul nu promite mai mult decât oferă, cel puțin o vreme.
Gyllenhaal, cea mai politicoasă mașinărie de ucis
Jake Gyllenhaal e genul de actor care reușește să strecoare o profunzime neliniștitoare chiar și în cel mai prost scenariu. Cine l-a văzut în Nightcrawler sau în Southpaw știe că e dispus să meargă până la capăt, și fizic, și psihic. Aici, cea mai bună idee a personajului Dalton e politețea. Bodyguardul lui Gyllenhaal zâmbește, își cere scuze și se oferă să-l ducă la spital pe tipul căruia tocmai i-a rupt brațul. Contrastul ăsta dă cele mai bune și mai amuzante momente ale filmului.
Rolul pare croit pe măsura lui: are un strop de întuneric, puțin dispreț față de sine, pe care Gyllenhaal le face cu adevărat palpabile, în timp ce corpul lui arată de parcă ar fi mâncat doar piept de pui trei luni la rând. Dacă există un motiv să vezi filmul, motivul e el. Fără el, ar fi un film de acțiune de streaming pe care îl uiți imediat. Cu el, devine un show plăcut și plin de carismă.
Conor McGregor, dezastrul natural
Și acum să vorbim despre elefantul din cameră, care, apropo, se plimbă rânjind, în pielea goală, printr-o piață. Conor McGregor, în rolul lui Knox, nu joacă în sensul clasic al cuvântului. El pur și simplu există, cu o energie atât de mare încât aproape iese din ecran. Fiecare mișcare e exagerată, fiecare replică e urlată, și tocmai de aceea funcționează. Pare un personaj de desen animat aruncat din greșeală într-un film de acțiune.
E asta interpretare bună? Probabil că nu. E distractiv? Absolut. Odată cu apariția lui Knox se schimbă și ritmul, și tonul filmului, care începe să plutească undeva între un thriller de luat în serios și o parodie complet dezlănțuită cu bătăi. Eu unul m-am distrat, dar înțeleg dacă pe unii îi scoate din poveste.
Dintre actorii secundari, Billy Magnussen, în rolul lui Ben Brandt, aduce tipul obișnuit de fiu de bani gata ușor enervant și o face foarte bine, e specialitatea casei. Daniela Melchior, în rolul lui Ellie, are o prezență plăcută, iar Jessica Williams, ca Frankie, duce cu siguranță firul proprietăresei barului. Lui Joaquim de Almeida, în rolul șerifului, îi ajunge să intre în cadru: doar chipul lui spune povestea unui întreg orășel corupt.
Doug Liman și camera care se bate și ea
Doug Liman nu e străin de acțiune: regizorul lui The Bourne Identity și Edge of Tomorrow știe cum să aducă o bătaie la un pas de spectator. În scenele de luptă din Clubul de noapte, camera aproape că intră în lovituri, se rotește, se apleacă foarte aproape, iar uneori ai senzația că încasezi și tu un cot. E impresionant și, pe alocuri, obositor, pentru că efectele digitale se văd din când în când, iar unele lovituri par mai degrabă dintr-un joc video decât dureroase.
Încăierările din bar sunt însă excelente. Au ritm, umor și, mai ales, caracter: vedem că Dalton nu e doar puternic, ci un luptător inteligent, care folosește ca armă atât terenul, cât și orgoliul adversarilor. Atmosfera barului cu muzică live, trupa care cântă în fundal și hărmălaia continuă îi dau filmului un puls murdar foarte bun. Soarele Floridei contrastează frumos cu violența, iar imaginea rămâne colorată și strălucitoare de la cap la coadă.
Unde se împotmolește filmul: runda a doua
Problemele apar când filmul decide că trebuie să crească într-un thriller cu mize serioase. Cele 121 de minute se simt clar mai lungi decât poate susține materialul. Prima oră e un western de bar relaxat, amuzant și bine dozat, însă în a doua jumătate se adună tot mai multe răsturnări de situație, explozii, urmăriri cu bărci și confruntări de amploare, iar farmecul se evaporă pe parcurs. Povestea complică exact ceea ce, la început, era frumos tocmai pentru că era simplu.
Originalul Road House din 1989, cu Patrick Swayze, n-a fost niciodată vreun vârf al cinematografiei, dar știa foarte bine că e o plăcere vinovată cult, puțin naivă și extrem de masculină. Remake-ul a moștenit doar parțial această autoironie sigură pe ea. Când face cu ochiul, e grozav. Când încearcă să facă dramă din trecutul lui Dalton, simți că scenariul nu oferă destul material, iar nici măcar Gyllenhaal nu poate stoarce mai mult.
Nici povestea de dragoste nu prea are culoare, iar motivațiile răufăcătorilor nu sunt cu mult mai nuanțate decât într-un film de acțiune de sâmbătă după-amiaza. Asta n-ar fi o problemă în sine, dacă filmul nu s-ar întinde atât de mult.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care vor, lângă o bere, o acțiune lejeră, dar cu impact, și se uită cu plăcere cum Jake Gyllenhaal îi pune la punct pe toți cu zâmbetul pe buze. Pentru fanii lui McGregor e obligatoriu, fie și doar pentru spectacol.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine așteaptă un thriller serios și strâns sau cine a jurat să venereze filmul original cu Swayze ca pe o vacă sacră va fi probabil dezamăgit. Nu e nici pentru cei care nu suportă violența exagerată, ca din desene animate.
Dacă îți place, vezi și: Road House (1989), John Wick (2014), Jack Reacher (2012), Fight Club (1999), The Bourne Identity (2002)
Întrebări frecvente
Despre ce este Clubul de noapte?
Fostul luptător UFC Dalton acceptă o slujbă de bodyguard la un bar din Florida Keys, dar descoperă repede că paradisul acesta nu e ce pare.
Cât durează Clubul de noapte?
Filmul durează 121 de minute.
Cine a regizat Clubul de noapte?
Filmul a fost regizat de Doug Liman.
Cine joacă în Clubul de noapte?
Pe Dalton îl interpretează Jake Gyllenhaal, iar în rolul lui Knox apare Conor McGregor. Alături de ei joacă Billy Magnussen (Ben Brandt), Daniela Melchior (Ellie), Jessica Williams (Frankie), Travis Van Winkle (Dex), Darren Barnet (Sam) și Joaquim de Almeida (șeriful).
Care este titlul original al filmului Clubul de noapte?
Titlul original este Road House. Filmul este o reinterpretare a peliculei cu același nume din 1989, cu Patrick Swayze în rolul principal.
Merită să intri în spelunca asta din Florida?
Dacă ești în starea potrivită, da. Clubul de noapte e ca o seară bună la bar: primele ore sunt fantastice, râzi, muzica e tare, cineva zboară spectaculos pe ușă afară, apoi spre final lucrurile se lungesc și ajungi să te uiți la ceas. Carisma lui Jake Gyllenhaal și prezența nebunească a lui Conor McGregor duc filmul în spate fără probleme, iar Doug Liman știe cum să filmeze o bătaie ca să fie o plăcere de urmărit.
Nu va deveni un clasic și probabil peste două săptămâni îți vei aminti doar cele mai bune încăierări. Dar uneori exact de asta ai nevoie: de un bodyguard chipeș și politicos, care își cere scuze înainte să-ți rupă mâna. Lasă creierul deoparte, deschide ceva rece și bucură-te de pumni. Din partea mea, un film mediu solid și distractiv, care în momentele lui cele mai bune e de-a dreptul bun.