Balena, recenzie: Brendan Fraser într-o cameră, pe o canapea, cu greutatea unei vieți întregi pe umeri
Sunt filme după care rămâi pur și simplu în întuneric și nu vrei să se aprindă lumina. Balena e exact așa: Darren Aronofsky ne închide într-un singur apartament cu un bărbat care a pierdut tot și care acum își dorește înapoi un singur lucru. E un film greu, sufocant, pe alocuri exagerat, dar Brendan Fraser face aici un rol pe care n-o să-l uiți prea curând.
Interpretarea sfâșietoare a lui Brendan Fraser duce în spate această dramă adesea necruțătoare, uneori supraîncărcată, dar profund umană.
Balena: trailer
Date despre film
| Original | The Whale |
|---|---|
| Regia | Darren Aronofsky |
| Distribuția | Brendan Fraser, Sadie Sink, Ty Simpkins, Hong Chau, Samantha Morton, Sathya Sridharan |
| Gen | Drame |
| Durata | 117 min |
| Țara | Filme americane |
Un apartament, un bărbat, o ultimă șansă
Premisa e simplă și tocmai de aceea lovește atât de tare. Charlie e profesor de engleză la liceu, cântărește 270 de kilograme și nu mai iese de mult din apartament. Își ține orele online, evident cu camera închisă. Viața i s-a schimbat radical când și-a părăsit familia pentru un bărbat, iar relația cu fiica lui adolescentă, Ellie, s-a stricat definitiv. De atunci, depresia și obezitatea morbidă îl macină încet, dar sigur.
Singura lui prietenă e Liz, care încearcă să-l ajute cu tot ce poate. Apoi, într-o zi, Charlie hotărăște să reia legătura cu fiica lui de 17 ani, de care s-a înstrăinat de ani buni. Asta e tot punctul de plecare și nici nu e nevoie de mai mult: de aici, filmul construiește cu rigoarea unei piese de cameră o presiune emoțională care nu te lasă nici la genericul de final.
N-are rost să dau spoilere și, sincer, nu despre ce se întâmplă e vorba. Ci despre felul în care se privesc doi oameni între care stă o viață întreagă ratată.
Revenirea lui Brendan Fraser, pentru care am ținut pumnii ani la rând
Pentru cine a crescut la finalul anilor '90, Brendan Fraser rămâne eroul relaxat și fermecător din The Mummy. De aceea te izbește cu atât mai tare ce scoate din rolul ăsta. Protezele și machiajul fac trupul lui Charlie insuportabil de greu, dar Fraser nu se ascunde în spatele lor. Dimpotrivă: privirea, vocea și zâmbetul lui plin de speranță, aproape scuzându-se, îl transformă pe Charlie într-un om adevărat, nu într-un element vizual menit să stoarcă milă.
E o interpretare de o finețe uluitoare. Charlie al lui Fraser nu e nici sfânt, nici victimă. E autodistructiv, încăpățânat, uneori enervant de naiv, și totuși emană o bunătate atât de adâncă încât doare să-l privești. Sunt câteva scene în care nu spune niciun cuvânt și transmite totul doar prin respirație. Recunosc, la acelea n-am rămas cu ochii uscați.
Actorii secundari care nu-l lasă pe Fraser singur
Sadie Sink, pe care mulți o știu din Stranger Things, o joacă pe Ellie ca pe o adolescentă care fierbe de furie, țepoasă și de-a dreptul neplăcută, și își asumă asta cu curaj. Nu încearcă să facă personajul simpatic și exact de aceea funcționează: îi înțelegem durerea, chiar dacă ne vine să țipăm la ea. Pe Ellie la o vârstă mai mică o interpretează Jacey Sink.
Hong Chau, în rolul lui Liz, e după mine arma secretă a filmului. Ea e grijă și furie, iubire și epuizare în același timp: prietena care ajută, știind că poate tocmai așa contribuie și la prăbușirea lentă. În fiecare scenă a ei vibrează tensiunea pe care o simți când nu poți salva pe cineva.
Mai apar Ty Simpkins ca Thomas, Samantha Morton ca Mary și Sathya Sridharan în rolul livratorului de pizza, ale cărui scene mărunte spun surprinzător de mult despre singurătatea lui Charlie. Prezența scurtă, dar memorabilă a lui Morton e deosebit de puternică și aduce unul dintre cele mai tensionate momente ale filmului.
Aronofsky, care de data asta nu urlă, ci încuie ușa
Darren Aronofsky n-a fost niciodată cunoscut pentru reținere. Requiem for a Dream, Black Swan sau Mother! erau toate despre cum poți chinui spectatorul aproape fizic. Balena funcționează altfel. Aici nu există nebunie vizuală, nici montaje ca de coșmar febril. Există un apartament strâmt, în semiîntuneric, un format de imagine îngustat și o cameră care nu te lasă să scapi.
Închiderea asta e cea mai mare forță a filmului. Lumea lui Charlie înseamnă atât: o canapea, o ușă, un laptop, câțiva vizitatori. Rămânem prinși și noi acolo și, cam de pe la a doua jumătate de oră, simțim aerul sufocant pe care el îl respiră zilnic. Ploaia bate aproape neîntrerupt, sunetele sunt înfundate, iar muzica nu se impune, ci urcă încet și te înghite. E mai aproape de Aronofsky cel liniștit și omenesc din The Wrestler decât de perioada lui zgomotoasă.
Unde se dezechilibrează greutatea
Nu ascund: filmul nu e fără cusur. Dialogurile sună uneori vizibil teatral, de parcă personajele n-ar vorbi între ele, ci și-ar recita teze. Unele personaje îndeplinesc mai degrabă o funcție decât să fie oameni adevărați, iar scenariul apasă din când în când prea insistent butonul melodramei.
Se discută serios și despre felul în care filmul arată trupul lui Charlie. Sunt scene în care camera zăbovește aproape cu plăcere asupra mâncatului și a efortului fizic, și înțeleg dacă cuiva i se pare exploatare. Cred că jocul omenos al lui Fraser compensează asta în mare parte, dar nu întotdeauna. Pentru cine e sensibil la subiect, poate fi foarte greu de privit.
Iar cele 117 minute nu sunt ușoare. Nu e un film lung, dar te golește emoțional. Eu văd asta mai degrabă ca pe o calitate decât ca pe un defect.
Iertare, sinceritate și ce nu se mai poate repara
Ce face totuși ca Balena să te lovească în piept e întrebarea din centrul lui: poți îndrepta ceva ce ai stricat cu adevărat? Charlie nu caută absolvire. Vrea doar ca fiica lui să știe că ea însăși e un om bun și valoros. Dorința asta disperată, aproape copilărească, există undeva în fiecare dintre noi, iar filmul atinge coarda asta iar și iar.
Motivul sincerității străbate tot filmul: Charlie le cere și elevilor să scrie adevărul, oricât de stângaci ar ieși. Ideea asta leagă totul, iar spre final filmul ajunge la un vârf emoțional de care e greu să te scuturi. Nu e o catharsis ușoară, ci seamănă mai mult cu momentul în care cineva expiră, în sfârșit, aerul ținut multă vreme în piept.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc dramele de cameră grele, construite în jurul actorilor, și sunt pregătiți pentru o seară încărcată emoțional. Pentru fanii lui Brendan Fraser, obligatoriu.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine caută o relaxare ușoară sau e sensibil la prezentarea crudă a obezității, a autodistrugerii și a traumelor de familie ar face bine să aleagă altceva.
Dacă îți place, vezi și: The Wrestler (2008), Requiem for a Dream (2000), Black Swan (2010), What's Eating Gilbert Grape (1993)
Întrebări frecvente
Despre ce este Balena?
Charlie, un profesor de engleză de 270 de kilograme care nu și-a mai părăsit de mult apartamentul, încearcă să refacă relația cu fiica lui de 17 ani, Ellie, de care s-a înstrăinat, în timp ce singura lui prietenă, Liz, încearcă să-l ajute.
Cât durează Balena?
Filmul are 117 minute.
Cine a regizat Balena și cine sunt actorii principali?
Regizorul este Darren Aronofsky. Pe Charlie îl joacă Brendan Fraser, pe Ellie Sadie Sink, pe Liz Hong Chau, pe Mary Samantha Morton, iar pe Thomas Ty Simpkins.
Care este titlul original al filmului Balena?
Titlul original al acestui film american este The Whale.
Poți duce greutatea filmului Balena?
Dacă ar fi să scot în evidență un singur lucru, acela e Brendan Fraser. Rolul ăsta e, singur, motiv suficient să te așezi în fața filmului, chiar dacă scenariul se mai clatină și Aronofsky apasă pe alocuri prea tare pedala durerii. Balena nu e un film pe care să-l revezi cu plăcere în fiecare lună, dar e genul de film pe care ți-l amintești și peste ani. Pregătește șervețelele și nu-ți plănui nimic vesel după. Din partea mea, o recomandare fermă, cu un mic avertisment: filmul ăsta nu te cruță.