Garduri, recenzie: Denzel Washington închide tot visul american într-o curte
Rar te așezi în fața unui film știind că, vreme de două ore, personajele aproape doar vor sta de vorbă, și rar te ridici de pe scaun simțind că tensiunea te-a strâns de gât tot timpul. Garduri e un astfel de film. Denzel Washington, regizor și actor principal deopotrivă, a mizat totul pe o singură carte: textul și actorii lui. Și cartea asta e, în mare parte, câștigătoare.
Un festin actoricesc într-o curte strâmtă: lent, vorbăreț și pe alocuri teatral, dar cuplul Washington și Viola Davis e atât de puternic încât fiecare minut merită.
Garduri: trailer
Date despre film
| Original | Fences |
|---|---|
| Premiera în România | 16.12.2016 |
| Regia | Denzel Washington |
| Distribuția | Denzel Washington, Viola Davis, Stephen McKinley Henderson, Jovan Adepo, Russell Hornsby, Mykelti Williamson |
| Gen | Drame |
| Durata | 139 min |
| Clasificare | 18 |
| Țara | Filme americane, Filme canadiene |
Mașina de gunoi, ginul de la sfârșit de săptămână și un vis lăsat baltă
Troy Maxson trăiește în America anilor 1950, într-un cartier de culoare din Pittsburgh. Cândva a jucat baseball în Ligile Negre, acum își câștigă pâinea ca gunoier. Munca e monotonă, istovitoare și îi roade nu doar trupul, ci și sufletul. După tură îi mai rămân două lucruri: soția lui, Rose, și prietenii cu care, în curtea din fața casei, se învârt poveștile, glumele și vechile răni.
În paralel, Troy și Rose încearcă să le netezească drumul celor doi fii. Unul vrea să fie muzician, celălalt visează la o carieră în fotbal american. Cam asta e premisa și nu vreau să dezvălui mai mult, pentru că forța filmului nu stă în răsturnări de situație, ci în felul în care, din această situație banală, se desfășoară încet, aproape pe nesimțite, bilanțul unei vieți întregi.
Nu e genul de dramă în care lucrurile explodează scenă după scenă. Seamănă mai degrabă cu o cină lungă în familie, la care toată lumea știe că, mai devreme sau mai târziu, cineva o să spună ce n-ar trebui. Și chiar o spune.
Denzel Washington, regele gălăgios
Toată lumea îl știe pe Denzel Washington din rolurile lui carismatice și sigure pe ele, de la polițistul corupt din Training Day până la rolul titular din Malcolm X. La prima vedere, Troy Maxson se potrivește în galeria asta: zgomotos, povestitor, îndrăgostit de propria voce, câștigă orice discuție. Apoi, pe măsură ce trec minutele, devine limpede că volumul ăsta nu e forță, ci armură.
Washington face aici ceva foarte incomod și o spun ca pe un compliment: nu vrea să-l iubim pe Troy. Îl lasă să fie enervant, nedrept, să le spună fiilor lui lucruri la care ne vine să intervenim. Și totuși vedem în el omul pe care lumea l-a lăsat iar și iar de cealaltă parte a gardului. Dualitatea asta e coloana vertebrală a filmului, iar Washington n-o scapă din mână nicio clipă.
Dacă e ceva de reproșat, e cantitatea de monologuri. Troy vorbește mult și sunt momente în care simți că actorul savurează textul ceva mai mult decât ar avea nevoie scena.
Viola Davis, care fură filmul în liniște
Dacă Troy e furtuna, Rose e casa care rămâne în picioare în timpul ei. Viola Davis e una dintre cele mai bune actrițe dramatice pe care le-a dat Hollywoodul în ultimele decenii, știm asta încă din Doubt și The Help, dar aici face ceva cu totul aparte. Multă vreme, Rose e aproape un personaj de fundal: gătește, tace, zâmbește la poveștile lui Troy, potolește spiritele când e cazul.
Apoi vine momentul în care izbucnește și de acolo îți vine greu să mai respiri. Nu spun când și de ce, dar cine a văzut filmul știe exact la ce scenă mă refer. Pe chipul lui Davis e tot ce Rose a ținut în ea ani la rând, iar genul ăsta de joc e motivul pentru care mergem, de fapt, la cinema.
Sincer: dacă aș putea da un singur motiv să vezi Garduri, acela ar fi Viola Davis.
Rolurile secundare, care nu sunt simple decoruri
Ar fi fost ușor ca totul să se sprijine pe cei doi protagoniști, dar echipa din jurul lor e și ea extrem de solidă. Stephen McKinley Henderson, în rolul lui Jim Bono, cel mai bun prieten al lui Troy, e una dintre cele mai calde prezențe ale filmului: el râde la glume, dar vede și ce Troy refuză să vadă.
Jovan Adepo, ca Cory, fiul cel mic, primește cea mai grea sarcină: trebuie să-și înfrunte tatăl, lăsând totodată să se vadă cât de mult își dorește recunoașterea lui. Russell Hornsby, ca Lyons, fiul mai mare care visează la muzică, construiește foarte bine figura celui care încearcă să-și clădească o viață proprie în umbra tatălui.
Merită amintit separat Mykelti Williamson, care îl joacă pe Gabriel Maxson, fratele lui Troy. Personajul pare la început o apariție ciudată, fragmentată, dar fiecare ieșire a lui în scenă schimbă atmosfera și duce unul dintre cele mai dureroase fire ale filmului. Saniyya Sidney, ca Raynell, are un rol mai mic, dar memorabil.
O curte, o casă, un gard: unde regia se poticnește
Acum vine partea mai puțin entuziastă. Ca regizor, Denzel Washington a vrut vizibil să-și respecte actorii și textul, iar decizia e corectă. Problema e că are un preț: Garduri seamănă de multe ori mai mult cu teatru filmat decât cu un film. Spațiile sunt strâmte, scenele lungi, iar camera adesea doar observă, fără să povestească.
În unele momente asta ajută chiar mult, pentru că te închide practic în curtea aceea, alături de familia lui Troy, fără scăpare de tensiune. Alteori însă cele 139 de minute se simt, mai ales în treimea din mijloc, unde discuțiile se învârt în cercuri.
- Ce funcționează: direcția de actori, ritmul dialogurilor, puținele explozii emoționale, dar plasate exact unde trebuie.
- Ce merge mai puțin: lipsa de imaginație vizuală, tempoul pe alocuri greoi și câteva monologuri care se lungesc prea mult.
Imaginea nu e, așadar, punctul forte. Atmosfera Pittsburghului anilor '50 vine mai degrabă din hainele, gesturile și felul de a vorbi al personajelor decât din cadre.
Tați, fii și gardurile pe care le ridicăm
Titlul nu e întâmplător. Filmul vorbește la toate nivelurile despre garduri: cel pe care societatea l-a tras în jurul lui Troy, cel pe care el însuși îl ridică în jurul familiei și cel peste care fiii lui încearcă să sară. Una dintre cele mai interesante idei e că rănile se moștenesc. Troy, care s-a lovit de atâtea ori de ziduri, ridică exact același zid în fața propriului fiu și poate nici nu-și dă seama.
De aici vine faptul că Garduri nu e doar o dramă de epocă, ci un film foarte actual. Oricine a avut o relație complicată cu tatăl lui sau, ca părinte, a descoperit că face tocmai ce ura cândva se va recunoaște într-una dintre scene. Și o să doară, în sensul bun.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Celor care iubesc dramele centrate pe actori și construite pe dialog și care nu se tem de o poveste de familie lentă, dar care te atinge adânc. Obligatoriu pentru fanii lui Denzel Washington și ai Violei Davis.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine caută acțiune alertă, imagini spectaculoase sau o relaxare ușoară de seară probabil se va uita la ceas pe la jumătatea filmului.
Dacă îți place, vezi și: Moonlight (2016), The Help (2011), Doubt (2008), If Beale Street Could Talk (2018), The Butler (2013)
Întrebări frecvente
Despre ce este Garduri?
Despre Troy Maxson, fost jucător de baseball în Ligile Negre, care în anii 1950 lucrează ca gunoier în Pittsburgh și încearcă, alături de soția lui, Rose, să le netezească drumul celor doi fii.
Cât durează Garduri?
Filmul are 139 de minute.
Când a avut premiera Garduri în România?
Filmul a avut premiera în România pe 16 decembrie 2016.
Cine a regizat Garduri?
Filmul e regizat de Denzel Washington, care îl interpretează și pe protagonistul Troy Maxson.
Cine o joacă pe Rose Maxson în Garduri?
Rose Maxson e interpretată de Viola Davis.
Care e titlul original al filmului Garduri?
Titlul original este Fences. Filmul e o coproducție americano-canadiană.
Merită să sari gardul ăsta?
Da, dar să știi la ce te înhami. Garduri nu te distrează în sensul clasic al cuvântului, ci te așază pe scaun, închide ușa după tine și te pune să asculți, timp de două ore, cele mai dureroase conversații ale unei familii. Ca regizor, Washington putea fi mai îndrăzneț, iar durata putea fi mai strânsă. Dar când Viola Davis și Denzel Washington stau față în față în curtea aceea mică, toate scăpările mărunte pălesc. E filmul pe care n-o să-l pomenești pentru imagini, ci pentru că, după el, o să te gândești puțin altfel la propriul tată. Din partea mea, o recomandare fermă, cu un pahar de ceva alături și o seară liniștită.