La Bataille de Gaulle : L'Âge de fer, recenzie în avanpremieră: 160 de minute de încăpățânare, când Franța depusese deja armele
În vara lui 1940, Franța capitulează, dar un general aproape necunoscut refuză să o facă. Docudrama de 160 de minute a lui Antonin Baudry vorbește despre omul care a încercat, din Londra, să convingă lumea că războiul nu s-a terminat. Pe hârtie, are tot ce îi trebuie unui film istoric serios și de mare anvergură.
Pare un proiect ambițios și curajos care, dacă reușește să ocolească patosul de muzeu, poate deveni unul dintre cele mai puternice filme istorice ale anului.
La Bataille de Gaulle : L'Âge de fer: trailer
Date despre film
| Regia | Antonin Baudry |
|---|---|
| Distribuția | Simon Abkarian, Simon Russell Beale, Florian Lesieur, Benoît Magimel, Loic Corbery, Anamaria Vartolomei |
| Gen | Docudrame |
| Durata | 160 min |
| Țara | Filme franțuzești, Filme belgiene, Filme americane |
Despre ce e vorba, fără spoilere: un om împotriva înfrângerii
Punctul de plecare e simplu și brutal. În 1940, Franța se prăbușește, semnează armistițiul și pare că istoria a închis subiectul dintr-o singură trăsătură de condei. În tot haosul ăsta, un singur om nu acceptă înfrângerea: Charles de Gaulle, pe care pe atunci aproape nimeni nu îl cunoștea. Singur, împotriva tuturor șanselor, fuge la Londra ca să convingă lumea de acolo că lupta nu s-a încheiat și că Franța nu e pierdută.
Din descriere reiese însă că filmul nu se oprește la portretul unui singur om. În Anglia, în Franța și în Africa apar treptat oamenii din umbră ai rezistenței, liceeni rebeli și soldați hotărâți. Structura asta cu mai multe fire mi se pare cea mai interesantă promisiune a proiectului. Nu vom privi nașterea unei statui, ci felul în care o voce încăpățânată devine încet o mișcare.
Cine sunt exact personajele de pe firele secundare și încotro duce povestea, nu știm înainte de premieră. Din cărțile de istorie bănuim, desigur, unde va ajunge războiul, dar perspectiva filmului, accentele și mizele lui rămân deocamdată un secret.
Antonin Baudry: un diplomat pe scaunul de regizor
Numele lui Antonin Baudry poate nu spune mare lucru publicului larg, dar merită urmărit. Filmul lui anterior, Le Chant du loup, un thriller francez strâns, petrecut la bordul unui submarin, a demonstrat că Baudry știe să lucreze în spații înguste, într-un ritm care îți întinde nervii, și că nu se teme nici de producțiile mari.
Și mai interesant e că Baudry vine din lumea diplomației. Pentru un film în care arma principală nu e pușca, ci persuasiunea, negocierea și blufful politic, asta e un semn foarte bun. Lunile petrecute de de Gaulle la Londra au fost în primul rând un război purtat prin vorbe, în birouri și în fața microfoanelor de radio. Dacă cineva știe cum să filmeze o masă de negocieri ca pe un câmp de luptă, el ar putea fi omul potrivit.
Întrebarea e mai degrabă dacă tensiunea de thriller rezistă într-o frescă istorică de 160 de minute, întinsă pe mai multe continente. Genul ăsta are tendința să se îngreuneze, și aici se joacă totul.
Distribuția: elita franceză și artileria grea britanică
Distribuția arată solid de la prima vedere. Simon Abkarian e un actor carismatic, cu o prezență apăsată, pe care publicul internațional îl știe de la Casino Royale. Benoît Magimel e unul dintre cei mai de încredere greii ai cinemaului francez, care a arătat încă din La Pianiste cât poate spune dintr-o singură privire. Anamaria Vartolomei, după L'Événement, a devenit una dintre cele mai interesante tinere actrițe din Franța.
Pe partea britanică, Simon Russell Beale e o legendă a scenei, care dă greutate fiecărei replici, iar Tom Mison se descurcă bine cu personajele englezești puțin rafinate, puțin ironice. Lângă ei apar și Florian Lesieur, Loic Corbery, Niels Schneider, Karim Leklou și Kacey Mottet Klein, o echipă variată care se potrivește foarte bine unei povești cu mai multe fire.
Cine pe cine joacă nu detaliez înainte de premieră, dar cu o asemenea listă de nume, jocul actorilor poate fi fundația sigură pe care se sprijină filmul, chiar dacă scenariul se mai împiedică pe ici, pe colo.
Ce l-ar putea face mai mult decât încă un manual în costume?
Piața filmelor despre Al Doilea Război Mondial e saturată, iar biopicurile despre marii oameni de stat au un obicei stânjenitor: se înclină prea mult în fața eroului. Ce mă face totuși optimist sunt câteva lucruri concrete:
- Perspectiva: după descriere, de Gaulle e aici încă generalul necunoscut, nu icoana de mai târziu. Outsiderul pe care nu-l ia nimeni în serios e întotdeauna un material dramatic mai bun decât legenda gata făcută.
- Corul: firul liceenilor rebeli și al luptătorilor anonimi poate da o dimensiune umană marii politici.
- Geografia: triunghiul Londra, Franța ocupată și Africa poate arăta, cu o amploare rar întâlnită, că rezistența nu s-a născut într-un singur loc.
- Coproducția: colaborarea franco-belgiano-americană arată că nu vorbim de un film de cameră, ci de un proiect la scară internațională.
Dacă aceste patru elemente se leagă, poate ieși un film care vorbește în același timp despre istorie și despre o întrebare veche: cât valorează încăpățânarea unui singur om când toți ceilalți au renunțat deja.
Unde poate să alunece? Riscurile
Să începem cu evidentul: 160 de minute. Nu e puțin, iar la o docudramă durata e o sabie cu două tăișuri. Poate lăsa loc personajelor și unei construcții lente, dar se poate dilua ușor dacă firele secundare nu primesc destulă greutate sau dacă firul principal se sprijină pe prea multe discursuri.
Al doilea risc e chiar genul docudramei. Forma asta pune adesea fidelitatea față de evenimente înaintea arcului dramatic, iar atunci spectatorul primește mai degrabă o reconstituire decât o experiență. Iar la o producție franceză despre una dintre figurile-cheie ale mitului național, tentația eroizării plutește în aer.
În fine, povestea pe mai multe fire funcționează doar dacă fiecare fir pare la fel de important. Dacă liceenii sau soldații de pe frontul african rămân simple ilustrații pe lângă marile discursuri ale lui de Gaulle, filmul pierde exact ce pare, din descriere, cel mai original la el.
Imagine, sunet și duritatea războiului
Totul indică faptul că războiul nu va fi un fundal steril, de afiș, ci că vor exista și momente dure, crude. Asta îi face bine unei asemenea teme: rezistența nu a fost o aventură romantică, ci o întreprindere în care îți riscai viața, adesea sângeroasă.
Judecând după filmul anterior al lui Baudry, ne putem aștepta și la un design sonor atent și la o tensiune bine construită. Într-o poveste în care transmisiunea radio e ea însăși o armă, rolul dramaturgic al sunetului poate conta enorm. E un teren pe care regizorul l-a stăpânit deja o dată, așa că aici sunt cu adevărat curios.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc filmele istorice serioase, de mare anvergură, și s-au bucurat de drama politică din Darkest Hour sau de tensiunea din Dunkirk. Pentru fanii actorilor francezi e aproape obligatoriu.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei pe care 160 de minute îi sperie din start și așteaptă un film de acțiune alert, cu bătălii. Nici pentru copii nu e potrivit, având în vedere momentele dure ale poveștii.
Dacă îți place, vezi și: Darkest Hour (2017), Dunkirk (2017), Valkyrie (2008), The King's Speech (2010)
Întrebări frecvente
Despre ce este La Bataille de Gaulle : L'Âge de fer?
În 1940, după prăbușirea Franței și armistițiu, Charles de Gaulle, un general încă necunoscut pe atunci, fuge la Londra ca să continue lupta, în timp ce în Anglia, Franța și Africa apar rezistenți, liceeni rebeli și soldați hotărâți.
Cât durează filmul?
Filmul are 160 de minute.
Cine a regizat filmul?
Filmul este regizat de Antonin Baudry.
Cine joacă în film?
Printre alții, Simon Abkarian, Simon Russell Beale, Benoît Magimel, Anamaria Vartolomei, Niels Schneider, Karim Leklou, Tom Mison, Florian Lesieur, Loic Corbery și Kacey Mottet Klein.
Merită 160 de minute pentru încăpățânarea unui general?
Cred că da, sau cel puțin toate semnele asta arată. O distribuție puternică și internațională, un regizor care s-a dovedit deja într-o dramă tensionată, în spațiu închis, și o poveste care începe în clipa înfrângerii, nu a victoriei. Acesta din urmă e cel mai bun punct de plecare: e mult mai palpitant să vezi cum devine cineva legendă decât să-l privești ca și cum s-ar fi născut așa.
Riscurile sunt reale, durata și forma de docudramă pot îngreuna ușor filmul, dar pentru un proiect atât de ambițios prefer să țin pumnii decât să strâmb din nas dinainte. Nota mea estimată se învârte în jur de un 7,5 solid, cu mențiunea că, dacă Baudry găsește echilibrul dintre marea politică și rezistenții anonimi, poate urca liniștit peste 8. Rămâne de văzut pe marele ecran.