Pulp Fiction, recenzie: după trei decenii, tot cel mai tare duel verbal din istoria filmului
Sunt filme pe care le vezi și filme pe care le citezi toată viața. Pulp Fiction face parte din a doua categorie. Thrillerul de 154 de minute al lui Quentin Tarantino rupe cronologia în bucăți, își pune ucigașii plătiți să discute despre hamburgeri și miracole și ia curbele cu atâta nonșalanță încât spectatorul abia mai ține pasul. Revăzut după trei decenii, e la fel de obraznic de proaspăt.
Pulp Fiction n-a îmbătrânit nicio zi: e amuzant, brutal, nesfârșit de distractiv, iar jumătate din filmele cu gangsteri apărute de atunci încă se măsoară cu el.
Pulp Fiction: trailer
Date despre film
| Regia | Quentin Tarantino |
|---|---|
| Distribuția | John Travolta, Samuel L. Jackson, Uma Thurman, Bruce Willis, Ving Rhames, Harvey Keitel |
| Gen | Thrillere, Filme criminale, Comedii |
| Durata | 154 min |
| Țara | Filme americane |
Despre ce e vorba? O servietă, multe vorbe și câteva gloanțe
Să povestești acțiunea din Pulp Fiction e ca și cum ai explica o glumă: se poate, dar la ce bun? Totuși, pe scurt: avem doi gangsteri slobozi la gură, duri, dar cumva simpatici, Vincent și Jules, care trebuie să recupereze o servietă pentru șeful lor. Pe drum mai cad și câțiva oameni, dar asta ține de meserie. Jules scapă ca prin minune de gloanțele trase spre el și ia asta drept un semn: hotărăște să se retragă. Între timp, pe Vincent îl așteaptă o misiune delicată: trebuie s-o scoată în oraș pe soția șefului.
În paralel îl avem pe Butch, boxerul care pune la cale o țeapă pentru temutul mafiot Marsellus Wallace, iar lucrurile se întorc în așa fel încât ajunge să se gândească mai degrabă cum să-l salveze decât cum să-l împuște. Și ca să fie tacâmul complet, o pereche de spărgători de duzină se pregătește să jefuiască un restaurant. Doar că și-au ales prost ziua: acolo iau micul dejun Vincent și Jules.
Cum și în ce ordine se leagă firele astea, nu vă spun. Ajunge să știți că Tarantino nu povestește în linie dreaptă, ci pe capitole, sărind încoace și încolo prin timp, iar de aici se naște una dintre cele mai mari plăceri ale filmului.
Tarantino, DJ-ul cinematografului
Quentin Tarantino regizează ca un DJ obsedat care vrea să înghesuie toate piesele preferate într-un singur set și, cumva, îi iese. Pulp Fiction e în același timp film polițist, thriller și comedie neagră, iar trecerile de la un gen la altul nu te scot din poveste, ci o împing înainte. Într-o clipă, o discuție relaxată se transformă într-o tensiune de-ți rupe nervii, apoi într-un râs absurd.
Cel mai mare as din mânecă rămâne totuși dialogul. Personajele lui Tarantino vorbesc enorm și aproape niciodată despre ce ar trebui să vorbească într-un film obișnuit cu gangsteri. Despre mărunțișuri, prostii de zi cu zi, filozofie, în timp ce violența plutește mereu în fundal. Contrastul ăsta dă ritmul filmului: crezi că ai în față oameni, nu figuri de carton, și tocmai de aceea e cu adevărat înfricoșător când se descarcă arma.
Iar amestecarea cronologiei nu e un truc gratuit. Datorită structurii fragmentate, fiecare scenă capătă un sens nou pe măsură ce se închegă imaginea, iar la final ai senzația că ai asamblat un puzzle despre care nici nu știai că e puzzle.
O distribuție la care n-ai ce să-i reproșezi
John Travolta, în rolul lui Vincent Vega, e în același timp leneș, cool și un pic jalnic, iar exact amestecul ăsta îl face de neuitat. Lângă el, Samuel L. Jackson, ca Jules Winnfield, pur și simplu mătură tot: fiecare replică are greutate, fiecare privire e o amenințare, iar când se pornește, toată sala îngheață. Chimia dintre ei e motorul filmului: formează un cuplu pe care l-aș urmări ore în șir și fără niciun fel de intrigă.
Uma Thurman, ca Mia Wallace, aduce cea mai iconică prezență din film: misterioasă, imprevizibilă și periculos de atrăgătoare. Bruce Willis, în rolul lui Butch Coolidge, își întoarce carisma obișnuită de erou de acțiune în ceva mult mai obosit și mai vulnerabil, iar Ving Rhames, ca Marsellus Wallace, te convinge cu foarte puține vorbe că el e în vârful lanțului trofic.
Și apoi rolurile secundare: Harvey Keitel, ca The Wolf, e profesionalismul întruchipat, Eric Stoltz îl joacă genial pe Lance, omul prins într-o situație extrem de incomodă, iar Tim Roth, ca Pumpkin, deschide cu o nervozitate savuroasă unul dintre cele mai memorabile fire ale filmului. Nicio verigă slabă, ceea ce la o distribuție atât de mare e o raritate.
Ce funcționează? Aproape totul
- Dialogurile: filmul a dat naștere la jumătate de internet de citate, și nu întâmplător. Fiecare replică e o desfătare.
- Structura: datorită salturilor în timp, la fiecare revizionare descoperi legături noi.
- Muzica: piesele alese s-au lipit atât de tare de scene încât după aceea nu le mai poți asculta fără să vezi filmul în minte.
- Schimbările de ton: aceeași scenă poate fi amuzantă, penibilă și terifiantă, toate în același timp.
- Personajele: ai impresia că fiecare dintre ei are o viață și dincolo de ecran.
Pulp Fiction e acel film rar pe care nu trebuie să-l iubești din obligație, pentru că e atât de distractiv încât pur și simplu te trage după el.
Unde poate fi prea mult din ceva bun?
Să fiu sincer: Pulp Fiction nu e pentru oricine și nici nu-și propune asta. Cele 154 de minute sunt lungi, iar cine se așteaptă la acțiune alertă s-ar putea mira cât timp se duce pe discuții. Tarantino pare uneori că se distrează să te țină în așteptare, iar dacă nu prinzi gustul stilului său, scenele astea pot părea trenante.
Nici violența nu e servită cu mănuși. E un film pentru adulți și trebuie luat ca atare: brutalitatea vine adesea pe neașteptate și în stare brută, de multe ori amestecată cu umor, ceea ce pentru unii poate fi de-a dreptul neplăcut. Limbajul e și el dur, personajele nu-și aleg cuvintele. Pentru mine astea sunt calități ale filmului, dar înțeleg dacă pe cineva îl resping.
Nici vizual nu intră în categoria superproducțiilor strălucitoare: forța lui Pulp Fiction stă în scene, în actori și în text, nu în artificii vizuale. Are însă un stil, unul copiat de nenumărate ori de atunci încoace.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru oricine iubește dialogurile spumoase, umorul negru și filmele polițiste cu o structură ieșită din tipare. Pentru cinefili e un fundament obligatoriu, chiar și la a cincea vizionare.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cine nu suportă violența crudă și limbajul vulgar sau așteaptă un film de acțiune alert, povestit în linie dreaptă, poate fi lung și enervant.
Dacă îți place, vezi și: Reservoir Dogs (1992), Jackie Brown (1997), Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998), The Hurt Locker (2008), The Big Lebowski (1998)
Întrebări frecvente
Despre ce este Pulp Fiction?
Doi ucigași plătiți, Vincent și Jules, încearcă să recupereze o servietă pentru șeful lor, între timp boxerul Butch pune la cale o țeapă pentru mafiotul Marsellus Wallace, iar o pereche de spărgători mărunți plănuiește jefuirea unui restaurant. Firele se leagă între ele pe capitole, nu în ordine cronologică.
Cât durează Pulp Fiction?
Filmul are 154 de minute.
De la ce vârstă se poate vedea Pulp Fiction?
E un film pentru adulți: din cauza violenței brutale și a limbajului vulgar, nu e deloc potrivit pentru copii.
Cine a regizat Pulp Fiction?
Filmul a fost regizat de Quentin Tarantino.
Cine joacă în Pulp Fiction?
John Travolta (Vincent Vega), Samuel L. Jackson (Jules Winnfield), Uma Thurman (Mia Wallace), Bruce Willis (Butch Coolidge), Ving Rhames (Marsellus Wallace), Harvey Keitel (The Wolf), Eric Stoltz (Lance) și Tim Roth (Pumpkin).
Merită să revezi Pulp Fiction după trei decenii?
Fără discuție. Pulp Fiction e filmul după care gangsterii de pe ecran au început să vorbească altfel, și asta se simte și azi în fiecare minut al lui. Dacă nu l-ai văzut încă, te invidiez, pentru că abia acum te așteaptă bucuria primei vizionări. Dacă l-ai văzut deja, revezi-l: din cauza structurii fragmentate, de fiecare dată observi altceva, iar replicile nu se tocesc deloc. Ar merita zece puncte din zece dacă n-ar fi pe alocuri împins intenționat peste limită, dar tocmai exagerarea asta e esența lui. Ia-ți un hamburger și dă play.