The Social Reckoning, recenzie în avanpremieră: Aaron Sorkin se întoarce la Facebook și de data asta nu mai iartă pe nimeni
Aaron Sorkin ne-a povestit deja o dată cum s-a născut Facebook. Acum ne povestește ce ne face. Pe hârtie, The Social Reckoning e unul dintre cele mai interesante filme pentru adulți ale anului, iar dacă mecanismul Sorkin pornește cum trebuie, multă lume o să se uite cu un pic de jenă la propriul telefon la ieșirea din sală.
Dialoguri semnate Sorkin, o protagonistă cu Oscar și un scandal real: rar primește o docudramă materie primă mai bună. Mai rămâne doar să supraviețuiască propriei grandilocvențe.
The Social Reckoning: trailer
Date despre film
| Regia | Aaron Sorkin |
|---|---|
| Distribuția | Wunmi Mosaku, Jeremy Allen White, Mikey Madison, Patrick Fischler, Betty Gilpin, Billy Magnussen |
| Gen | Docudrame |
| Țara | Filme americane |
Despre ce e vorba? O ingineră, un jurnalist și un secret
Premisa e clasică și tocmai de aceea poate funcționa. Frances, interpretată de Mikey Madison, este o tânără ingineră la Facebook. Dă peste ceva în companie despre care simte că nu are dreptul să tacă. Îl caută pe un jurnalist de la Wall Street Journal, jucat de Jeremy Allen White, și de aici cei doi pornesc pe un drum din ce în ce mai periculos.
Conform descrierii oficiale, Frances e dispusă să trișeze, să spioneze și să mintă pentru o cauză dreaptă. Pentru mine, fraza asta e cea mai interesantă promisiune a filmului. Nu primim o martiră sfântă, ci pe cineva care încalcă la rândul ei regulile în timp ce încearcă să demaște un sistem care face exact același lucru. Rezultatul final e un articol exploziv, care a stârnit un scandal uriaș despre cele mai bine păzite secrete ale rețelei de socializare. Filmul pornește de la o poveste reală, deci direcția finalului e cunoscută, iar tensiunea trebuie să vină din felul în care cei doi ajung acolo.
Și sloganul nimerește ținta: „Nu doar noi îl folosim pe el, și el ne folosește pe noi.” Sună puțin a afiș, dar lovește exact unde trebuie.
Sorkin, omul care vorbește
Numele lui Aaron Sorkin e un gen în sine. El a scris scenariul pentru The Social Network, regizat de David Fincher, care rămâne și azi unul dintre cele mai bune filme despre cum o idee de cămin studențesc devine o putere mondială. Ca regizor, are la activ Molly's Game, The Trial of the Chicago 7 și Being the Ricardos.
La ce ne putem aștepta? La dialoguri rapide, spirituale, în care personajele se întrec unele pe altele, la oameni care spun mereu cea mai inteligentă replică în cel mai potrivit moment și la o busolă morală foarte fermă. Într-o poveste cu jurnaliști și avertizori de integritate, asta poate valora aur: disputele din redacție, negocierile cu avocații, dilemele protejării surselor sunt terenul natural al lui Sorkin.
Riscul e însă același dintotdeauna. Ca regizor, Sorkin are tendința să facă scene care arată ca un teatru filmat, iar ce la Fincher era tensiune rece și precisă, la el alunecă uneori spre melodramă de televiziune. Dacă The Social Reckoning are un punct slab, probabil aici va fi: textul o să fie excelent, întrebarea e dacă și imaginea are ceva de spus.
O distribuție pentru care merită să faci moarte de om
Sincer: când am văzut lista asta de nume, m-am îndreptat în scaun. Mikey Madison e, după Anora, una dintre cele mai interesante actrițe tinere, iar rolul unei avertizoare măcinate pe dinăuntru, cu o morală în tonuri de gri, e exact provocarea potrivită pentru ea. În Anora avea o energie brută, aici va fi nevoie probabil de o tensiune mai tăcută, mai nervoasă. Sunt curios ce face cu ea.
Jeremy Allen White e, de la The Bear încoace, regele necontestat al personajelor anxioase și epuizate, iar un jurnalist de investigație care jonglează cu termene, surse și amenințări juridice nu e departe de registrul ăsta. Dacă există chimie între cei doi, jumătate din film e deja câștigat.
Apoi vine echipa de roluri secundare: Jeremy Strong, care a arătat în Succession cât de bine îi stă omului care se zbate în preajma puterii, Wunmi Mosaku, Betty Gilpin, Billy Magnussen și Patrick Fischler. Pe cine joacă exact nu se știe încă, dar e genul de actori de compoziție care pot face memorabilă și o scenă de trei minute. Iar scenariile lui Sorkin le dau cu plăcere și personajelor secundare cele mai bune replici.
De ce tocmai acum și de ce doare atât de tare?
The Social Reckoning atinge un subiect în care suntem cu toții prinși, fie că vrem, fie că nu. Nu e un scandal politic îndepărtat sau falimentul unei bănci, ci aplicația pe care o deschidem prima dimineața și ultima seara. Forța filmului poate veni tocmai din faptul că spectatorul nu privește din afară: sistemul demascat îi modelează și lui fluxul de știri.
O frază din descriere m-a prins în mod special: „Dacă are vreun scop.” E o întrebare mult mai înfricoșătoare decât un director general malefic care trage sforile. Dacă filmul nu vrea să ne arate un personaj negativ, ci un sistem care nu ascultă cu adevărat de nimeni, atunci nu primim un simplu thriller de demascare, ci un portret neliniștitor al epocii.
Ca gen, merge pe urmele lui Spotlight și All the President's Men, adică ale filmelor în care un telefon, un document scurs și o decizie luată în redacție sunt la fel de palpitante ca o urmărire cu mașini. Cine iubește acest tip de thriller care se tensionează încet, construit din cuvinte, ar putea găsi aici filmul toamnei.
Unde ar putea să se împiedice?
Văd trei pericole. Niciunul nu mi se pare fatal, dar toate trei sunt reale:
- Capcana predicii. Lui Sorkin îi place la nebunie ca personajele să rostească mesajul filmului în monologuri. La un subiect atât de actual, totul poate aluneca ușor într-o lecție la clasă.
- Partea vizuală. Într-o poveste construită în jurul laptopurilor, birourilor și sălilor de ședință e greu să arăți ceva palpitant și din punct de vedere vizual. Aici Sorkin trebuie să fie un regizor mai bun decât a fost vreodată.
- Finalul cunoscut. E vorba de un caz real, apariția marelui articol nu e un secret. Tensiunea nu poate fi purtată de întrebarea „cum se termină”, ci de „cât îi costă asta”.
Dacă filmul ia în serios ambiguitatea morală a lui Frances și nu o netezește într-o poveste cu eroi, riscurile astea pot dispărea. Dacă însă toată lumea devine cavaler în armură strălucitoare, ne alegem cu un film de televiziune bine scris, dar ușor de uitat, cu buget de cinema.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care au iubit The Social Network, Spotlight sau orice film despre jurnalism de investigație și care vor să știe ce se petrece în spatele aplicațiilor preferate. Fanii lui Mikey Madison și Jeremy Allen White ar face bine să-și ia bilet fără discuție.
- Mai bine sari peste, dacă: Celor care caută acțiune, spectacol vizual sau o relaxare ușoară, filmul li se va părea prea vorbăreț și prea serios. Iar cine e alergic la dialogurile alerte și puțin înfumurate ale lui Sorkin nu ar trebui să înceapă împăcarea cu el de aici.
Dacă îți place, vezi și: The Social Network (2010), Spotlight (2015), All the President's Men (1976), The Insider (1999), The Post (2017)
Întrebări frecvente
Despre ce este The Social Reckoning?
Frances, o tânără ingineră de la Facebook, intră în posesia unor informații pe care nu vrea să le ascundă, așa că îl contactează pe un jurnalist de la Wall Street Journal. Împreună parcurg un drum periculos, la capătul căruia apare un articol care stârnește un scandal uriaș despre secretele rețelei de socializare.
Filmul este inspirat dintr-o poveste reală?
Da, filmul pornește de la un caz real și se înscrie în genul docudramă.
Cine a regizat The Social Reckoning?
Filmul este regizat de Aaron Sorkin, care a scris anterior și scenariul pentru The Social Network.
Cine joacă în The Social Reckoning?
Rolurile principale sunt interpretate de Mikey Madison și Jeremy Allen White, alături de Wunmi Mosaku, Patrick Fischler, Betty Gilpin, Billy Magnussen și Jeremy Strong.
Din ce țară este filmul The Social Reckoning?
Este o producție americană.
Merită să-ți închizi telefonul două ore pentru filmul ăsta?
Eu cred că da, și nu o spun doar pentru distribuția care sună atât de bine. The Social Reckoning e unul dintre acele filme rare al căror subiect stă chiar în buzunarul spectatorului, iar Sorkin e genul de scenarist care poate face thriller și dintr-o ceartă în redacție. Mikey Madison în rolul unei avertizoare pe un teren moral nesigur, Jeremy Allen White ca jurnalistul încăpățânat și, în spatele lor, o echipă de roluri secundare incredibil de puternică: pe hârtie, asta înseamnă un început de toamnă foarte solid.
Rezervele mele îl privesc pe regizor, nu subiectul. Dacă Sorkin are de data asta curajul să aibă încredere în imagini și în tăcere, nu doar în replicile lui, ar putea fi cea mai bună regie din cariera sa. Dacă nu, tot primim un film inteligent, bine scris, puțin cam declamativ, după care toată lumea se va uita ceva mai bănuitor la fluxul de știri. Nota pe care o anticipez: un opt solid, cu plafonul deschis în sus. Bănuiesc că, pe genericul de final, o să scot și eu telefonul din buzunar. Doar ca să-l pun imediat la loc.