Compostelle recenzie: două mii de kilometri de furie, vinovăție și bocanci prăfuiți
Unele filme au nevoie doar de un rucsac, o potecă fără sfârșit și doi oameni care nu se pot suferi. Drama de pelerinaj a lui Yann Samuell pornește exact de la rețeta asta, iar prezența Alexandrei Lamy o transformă în mult mai mult decât un ghid turistic frumos fotografiat. Compostelle nu inventează nimic, dar ce face, face cu inimă.
O dramă de drum liniștită, emoționantă și pe alocuri previzibilă, dusă până la capăt de frecușul dintre cei doi protagoniști și de jocul sensibil al Alexandrei Lamy.
Compostelle: trailer
Date despre film
| Regia | Yann Samuell |
|---|---|
| Distribuția | Alexandra Lamy, Julien Le Berre, Maëlle Vidou |
| Gen | Drame cinematografice |
| Durata | 113 min |
| Țara | Filme franțuzești, Filme belgiene |
Despre ce e vorba? O femeie, un adolescent și un drum foarte lung pe jos
Premisa e simplă și tocmai de aceea funcționează. Avem o femeie care încearcă să se împace cu propriile greșeli și un adolescent care nu reușește să își țină furia în frâu. Amândoi au ajuns în punctul în care viața lor de până acum pur și simplu nu mai poate continua așa. Soluția nu e terapia, nici o mutare, nici o discuție serioasă la masa din bucătărie, ci picioarele: pleacă din Franța pe Camino, varianta de două mii de kilometri a pelerinajului spre Santiago de Compostela.
Două mii de kilometri. Merită să lași cifra asta să se așeze o clipă. Nu e o excursie de weekend, ci săptămâni întregi de mers, zi după zi, cu bășici, cazări proaste și ore în care nimeni nu scoate o vorbă. Drumul devine pentru ei un spațiu comun al confruntării și al vindecării, iar cele mai bune momente ale filmului sunt tocmai minutele acestea tăcute, nespuse, în care doi străini își dau seama încet că poartă aceeași povară, doar sub altă formă.
Nu intru intenționat în detalii: la filmul ăsta cea mai mare plăcere e să descoperi pas cu pas ce îi împinge înainte pe acești doi oameni.
Alexandra Lamy, motorul discret al filmului
Alexandra Lamy nu mai are nevoie de prezentări pentru publicul francez, iar aici arată de ce i se încredințează iar și iar roluri cu o mare încărcătură emoțională. Nu joacă vinovăția în exces și nu plânge la fiecare a doua scenă. Oboseala ei se vede în umeri, în pașii care încetinesc, într-o frază lăsată neterminată. E genul de joc actoricesc care trece ușor neobservat, deși tot filmul se sprijină pe el.
Alături de ea primesc spațiu Julien Le Berre și Maëlle Vidou, iar energia actorilor mai tineri contrabalansează bine reținerea lui Lamy. Furia adolescentină e punctul cel mai delicat: e ușor să aluneci în clișeul crizelor cu uși trântite. Filmul evită în mare parte capcana, deși există una, două scene în care furia pare mai degrabă un instrument de scenariu decât o emoție reală.
Cele mai puternice momente sunt cele în care cele două generații se ciocnesc, apoi dintr-odată nu mai e nimic de spus și trebuie doar să mergi mai departe.
Yann Samuell și emoțiile gătite la foc mic
Numele lui Yann Samuell le sună probabil cunoscut multora datorită filmului Jeux d'enfants, iar cine l-a văzut își amintește că regizorul iubește emoțiile mari, colorate, aproape de basm. Prin comparație, Compostelle e surprinzător de terestru, la propriu: camera rămâne des la nivelul picioarelor, pe poteca prăfuită, pe peisajul care se pierde în zare.
Samuell se ține aici în frâu, și asta îi prinde bine filmului de cele mai multe ori. Nu se grăbește și lasă peisajul să facă o parte din treabă. Cele 113 minute se simt totuși: în partea de mijloc vine un moment în care monotonia drumului se transmite puțin și spectatorului. Se poate spune că e intenționat, pentru că și pelerinajul e așa, dar într-o sală de cinema asta e o sabie cu două tăișuri.
Ce iese foarte bine în schimb: regizorul nu ține predici. Fundalul spiritual al drumului spre Santiago e acolo, dar filmul nu vrea să convertească pe nimeni. Vindecarea e aici o chestiune omenească, nu cerească.
Ce funcționează și unde se împiedică
Am adunat pe scurt ce mă face să îl recomand cu inima ușoară și ce l-a oprit să devină un favorit.
- Ce funcționează: dinamica dintre cei doi protagoniști, care se transformă încet și credibil din ostilitate în cu totul altceva.
- Ce funcționează: imaginea. Peisajele franceze și spaniole sunt superbe, dar nu ca într-o vedere: filmul te face să simți distanța, oboseala, căldura.
- Ce funcționează: reținerea. Nu există melodramă supraîncărcată, iar marile momente emoționale par meritate.
- Unde se împiedică: constrângerile genului. Cine a mai văzut o dramă de drum va intui destul de repede încotro merge arcul emoțional al poveștii.
- Unde se împiedică: ritmul scade la mijlocul filmului, iar câteva fire secundare par mai degrabă ocolișuri decât opriri adevărate.
Niciunul dintre aceste lucruri nu e fatal, dar arată clar că Compostelle se mișcă pe teren sigur. Nu riscă, așa că nici nu cade rău, dar nici nu te ridică în nori.
Filmul de pelerinaj ca gen: de ce ne place iar și iar?
E ceva irezistibil în momentul în care cinema-ul își ia personajele și pur și simplu le pune în mișcare. Drama de drum e una dintre cele mai vechi forme ale filmului, iar pelerinajul e varianta ei cea mai pură: aici destinația nu e doar una geografică. Cine a văzut The Way al lui Emilio Estevez, cu Martin Sheen, sau pe Reese Witherspoon în Wild, știe exact despre ce vorbesc.
Compostelle se înscrie în această tradiție și, fiind o coproducție franco-belgiană, aduce acea sensibilitate europeană tipică, mai puțin zgomotoasă decât o variantă hollywoodiană. Nu există nicio mare revelație pe vârf de munte, cu muzică în fundal. Există mai degrabă momente mărunte: o cină împărțită, o frază scăpată, o dimineață în care cineva îl așteaptă pe celălalt pentru prima dată.
Nu e o dramă întunecată și apăsătoare, ci un film pe care un adolescent și părintele lui îl pot vedea împreună. Ba chiar, poate că așa e cel mai bine.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc dramele europene liniștite, centrate pe personaje, pentru cei care s-au gândit vreodată să facă ei înșiși Camino sau pentru cei care vor să vadă ceva consistent împreună cu un adolescent.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei care caută acțiune alertă, răsturnări de situație sau explozii dramatice mari, cele 113 minute vor părea un drum lung pe jos.
Dacă îți place, vezi și: The Way (2010), Wild (2014), Little Miss Sunshine (2006), Vonatok a semmibe (2014)
Întrebări frecvente
Despre ce este Compostelle?
O femeie care încearcă să se împace cu greșelile ei și un adolescent incapabil să își stăpânească furia pornesc împreună din Franța pe varianta de două mii de kilometri a pelerinajului spre Santiago de Compostela. Drumul devine pentru ei un spațiu comun al confruntării și al vindecării.
Cât durează Compostelle?
Filmul durează 113 minute.
Cine a regizat Compostelle și cine joacă în rolurile principale?
Filmul este regizat de Yann Samuell, iar în rolurile principale apar Alexandra Lamy, Julien Le Berre și Maëlle Vidou.
Ce țări au produs filmul?
Compostelle este o coproducție franco-belgiană.
Merită să îți legi bocancii și să pornești la drum cu ei?
Da, dacă știi la ce te uiți. Compostelle nu e filmul despre care vei dezbate săptămâni la rând, dar e genul după care ieși în liniște din sală și poate suni pe cineva pe care trebuia să îl suni de mult. Jocul Alexandrei Lamy și forța peisajului duc în spate și părțile mai previzibile, iar Yann Samuell are inteligența să nu spună mai mult decât poate duce povestea.
Nu e perfect, uneori obosește, la fel ca personajele lui. Dar ajunge la destinație, iar la un film de pelerinaj poate că asta contează cel mai mult. Pentru o seară ploioasă de toamnă, mai ales în doi cu un adolescent, e o alegere foarte bună.