Dracula: O poveste de iubire, recenzie: scrisoarea de dragoste a lui Luc Besson, înmuiată în sânge și uneori încurcată în propriile lumânări
L-am scos pe Dracula din mormânt de atâtea ori încât ar merita deja un loc de parcare rezervat la poarta cimitirului. Luc Besson crede totuși că mai e ceva de spus despre inima contelui, și nu despre partea în care se înfige țărușul. Rezultatul este un horror romantic de 129 de minute, zgomotos și exuberant, în același timp superb, exagerat și pe alocuri surprinzător de emoționant.
Dracula lui Besson e mai degrabă o baladă gotică de dragoste decât un horror cu sperieturi, iar Caleb Landry Jones și Christoph Waltz sunt motive suficiente ca să intri în castel, chiar dacă filmul se admiră uneori prea mult în oglindă. Nota mea: un 7 solid.
Dracula: O poveste de iubire: trailer
Date despre film
| Original | Dracula |
|---|---|
| Regia | Luc Besson |
| Distribuția | Caleb Landry Jones, Christoph Waltz, Zoë Bleu, Guillaume De Tonquedec, Matilda De Angelis |
| Gen | Filme de groază |
| Durata | 129 min |
| Țara | Filme franțuzești |
Despre ce e vorba, fără să dezvăluim prea mult?
Punctul de plecare rămâne romanul clasic al lui Bram Stoker, însă Besson nu deschide povestea în ceața binecunoscută a Londrei. Totul începe în secolul al XV-lea, cu un prinț care își pierde soția și care, copleșit de durere, face ceva ce puțini ar îndrăzni: se leapădă de Dumnezeu. Gestul are un preț, un blestem veșnic, și așa se naște Dracula.
De aici, filmul devine o rătăcire care se întinde de-a lungul secolelor. Strigoiul însetat de sânge sfidează soarta și moartea, împins de o singură obsesie: să-și regăsească iubirea pierdută. Această motivație e coloana vertebrală a filmului și explică de ce acest Dracula seamănă mai mult cu un îndrăgostit tragic decât cu un simplu monstru. De partea cealaltă stă un preot care înțelege ce este el cu adevărat și care pornește să-l distrugă.
Mai mult n-aș spune. Cine cunoaște tradiția lui Dracula bănuiește regulile jocului, dar accentele cad aici în alte locuri decât într-o vânătoare clasică de vampiri.
Caleb Landry Jones, contele care chiar are inimă
Caleb Landry Jones e genul de actor de la care nu știi niciodată ce să aștepți, și tocmai asta îl face atât de interesant. Are talent pentru personaje ciudate, nervoase, încărcate de o energie aparte, iar Besson a mai lucrat cu el în DogMan, unde a demonstrat că îi poate încredința greutatea unui film întreg.
Exact asta se întâmplă și aici. Dracula lui nu e prădătorul rece și aristocratic pe care îl așteptăm din reflex încă de pe vremea lui Bela Lugosi. E mai degrabă o ființă rănită, obsedată, aproape copilărește de disperată, a cărei monstruozitate crește din doliu. Sunt momente în care jocul acesta împins la extrem devine puțin prea mult, dar în cele mai bune scene e de-a dreptul copleșitor. Chiar dacă nu toată lumea va iubi filmul, puțini vor putea trece nepăsători pe lângă interpretarea lui.
Christoph Waltz și preotul care nu se sperie
Numele lui Christoph Waltz garantează un singur lucru: fiecare replică sună ca și cum s-ar bucura puțin de pericol. De la Ticăloși fără glorie și Django dezlănțuit știm că personajele vorbărețe, calculate și intelectuale sunt terenul lui preferat, iar preotul din Dracula pare croit exact pe măsura lui.
Cea mai bună dinamică a filmului vine din confruntarea lor. Jones arde, Waltz privește rece, iar tensiunea dintre ei produce acel tip de dramă pe care nicio scenă spectaculoasă nu o poate înlocui. În rolurile secundare, Zoë Bleu, Guillaume De Tonquedec și Matilda De Angelis completează lumea filmului și, deși primesc mai puțin timp pe ecran, niciunul nu pare nelalocul lui.
Luc Besson, regizorul căruia nu i-a fost niciodată rușine de gesturile mari
Filmografia lui Besson seamănă cu un montagne russe: lângă vârfuri precum Léon, Al cincilea element sau Nikita stau și ocolișuri pe care le-am uita bucuroși. Ce le leagă e faptul că regizorul francez nu filmează niciodată cu reținere. Dacă se poate mai colorat, mai zgomotos, mai sentimental, el exact așa face.
Dracula este varianta gotică a acestui stil. Decorurile, costumele și lumina servesc toate aceluiași scop: să simți că privești o legendă care traversează secolele. Durata de 129 de minute se simte însă: sunt porțiuni în care filmul se transformă mai degrabă într-o expoziție decât într-o poveste. Nu e un păcat rar în horrorul romantic, dar aici chiar s-ar fi putut tăia pe alocuri.
Merită lăudat în schimb că Besson nu încearcă să copieze versiunea lui Coppola din 1992, deși motivul iubirii ar fi făcut comparația aproape inevitabilă. Spune povestea cu propria voce, iar tonul acesta, fie că îți place, fie că nu, e ușor de recunoscut.
Înfricoșător sau mai degrabă frumos? Unde se împotmolește filmul
Marea întrebare pe care merită să ți-o pui înainte de vizionare: ce aștepți de la un horror? Cine vrea sperieturi bruște, gheare care țâșnesc din colțuri întunecate și tensiune continuă probabil va fi dezamăgit. Acest Dracula e mult mai melancolic decât înspăimântător. Sânge și întuneric există din belșug, dar accentul cade pe durere și dor, nu pe șoc.
Punctele slabe:
- Ritmul: partea de mijloc încetinește, iar caracterul poveștii, întinse pe secole, o face uneori să pară episodică.
- Exagerarea: Besson crede uneori atât de tare în propriul patos încât drama alunecă în kitsch.
- Fundația cunoscută: povestea lui Stoker e atât de bătătorită încât, oricât de nou ar fi unghiul, la multe răsturnări de situație spectatorul știe deja încotro se merge.
Cu toate acestea, în cele mai bune momente funcționează tocmai curajul de a fi romantic. Azi, când horrorul e de cele mai multe ori cinic, un film cu vampiri atât de sincer pătimaș are aproape un efect revigorant.
Cum se așază în lunga tradiție a filmelor cu vampiri?
Dracula este unul dintre cele mai adaptate personaje literare, iar fiecare epocă și-a făcut propria versiune. Nosferatu al lui Murnau s-a construit din umbre, Coppola a pus accentul pe romantismul de mare operă, iar recentul Nosferatu al lui Robert Eggers a căutat întunericul apăsător al folclorului. Besson se așază undeva lângă Coppola: și pe el îl interesează iubirea nemuritoare și viața interioară a monstrului.
Asta e în același timp o calitate și o capcană. O calitate, pentru că un protagonist bine construit, cu o motivație emoțională, poate rămâne mult mai puternic în memorie. O capcană, pentru că o comparație e inevitabilă, iar umbra filmului lui Coppola e foarte lungă. Dracula lui Besson nu va deveni mai cult decât acela, dar nici nu-și propune: e varianta personală și înfierbântată a unui regizor francez pe o temă eternă.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc romantismul gotic, filmele de epocă spectaculoase și interpretările mari și care caută în Dracula mai degrabă un erou tragic decât un monstru.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei care așteaptă de la un horror sperieturi dese, ritm alert și un ton reținut, aceste 129 de minute pot părea lungi și prea solemne.
Dacă îți place, vezi și: Bram Stoker's Dracula (1992), Nosferatu (2024), Interview with the Vampire (1994), Only Lovers Left Alive (2013), Crimson Peak (2015)
Întrebări frecvente
Despre ce este Dracula: O poveste de iubire?
Despre un prinț din secolul al XV-lea care, după moartea soției, se leapădă de Dumnezeu, este lovit de un blestem veșnic și devine Dracula. Secole la rând își caută iubirea pierdută, în timp ce un preot îl recunoaște și vrea să-l distrugă.
Cât durează filmul?
Filmul are 129 de minute.
Cine joacă în Dracula: O poveste de iubire?
Rolul principal îl are Caleb Landry Jones, alături de Christoph Waltz, Zoë Bleu, Guillaume De Tonquedec și Matilda De Angelis.
După ce carte a fost făcut filmul?
Filmul este o adaptare a romanului clasic Dracula de Bram Stoker.
Merită să-l poftim pe contele lui Besson în casă?
Eu zic că da, dar trebuie să știi la ce te așezi. Acest Dracula nu e cel mai înfricoșător și nici cel mai strâns film cu vampiri pe care îl poți vedea. E însă pătimaș, spectaculos și are doi actori care, puși față în față, scot la iveală momente cu totul speciale. Pentru contele obsedat și rănit al lui Caleb Landry Jones și pentru preotul de neclintit al lui Christoph Waltz trec ușor cu vederea scenele întinse prea mult și patosul care uneori alunecă în kitsch.
Dacă într-o seară mohorâtă de toamnă ai chef de ceva întunecat și totuși romantic, e o alegere excelentă. Dacă însă de la un horror aștepți în primul rând să-ți bată inima mai repede, nu să te doară, mai bine îndreaptă-te spre Nosferatu al lui Eggers. De la mine primește un 7 solid: nu e perfect, dar rar găsești un Dracula după care îți rămâne în minte iubirea lui, nu doar colții.