Oasis: Don't Look Back in Anger recenzie: sfârșitul războiului dintre frați, care cerea să ajungă pe marele ecran
Dacă cineva ne-ar fi spus în 2009 că frații Gallagher vor mai sta vreodată împreună în fața unei camere pentru un interviu, probabil am fi râs. Oasis: Don't Look Back in Anger documentează exact acest lucru imposibil, alături de turneul Oasis Live '25, cu bilete vândute peste tot. Nu e un film fără cusur, dar pentru un fan e cam ca și cum ai avea din nou șaptesprezece ani și ai sta în mijlocul unui stadion.
Un film de turneu festiv, care găsește esențialul pe scenă și pe chipurile publicului, iar interviul comun al fraților Gallagher îl transformă, de unul singur, într-un document istoric.
Oasis: Don't Look Back in Anger: trailer
Date despre film
| Regia | Will Lovelace, Dylan Southern |
|---|---|
| Gen | Documentare, Filme muzicale |
| Țara | Filme britanice, Filme americane |
Despre ce e vorba: o revenire pe care nimeni nu îndrăznea să parieze
Premisa filmului e simplă și tocmai de aceea funcționează. Liam și Noel Gallagher revin, iar Oasis pornește în 2025 în turneul Oasis Live '25, care a devenit unul dintre cele mai importante evenimente rock ale vremurilor noastre. Documentarul urmărește acest marș triumfal la scară globală, dar se întoarce mereu la întrebarea pe care și-o pune toată lumea în gând: ce înseamnă trupa asta pentru oameni și de ce n-au lăsat-o niciodată să plece?
Nu te aștepta la o poveste clasică, cu arc dramatic. E mai degrabă un portret și un instantaneu: momentele muzicale definitorii ale lui 2025, concertele cu casa închisă, repetițiile și minutele din culise, puse unele lângă altele. Cine vrea un documentar tensionat, plin de scandal și de ranchiune vechi, s-ar putea să rămână cu buza umflată. Cine vrea însă să simtă cum a fost să fii acolo, e exact unde trebuie.
Liam și Noel în același cadru: adevărata comoară a filmului
Oricât de mare ar fi un concert pe stadion, cea mai puternică carte a filmului rămâne un moment mai liniștit: primul interviu comun al fraților Gallagher după mai bine de 25 de ani. Greu de exagerat importanța lui. Pentru o generație întreagă, cei doi au devenit sinonimul rivalității dintre frați, replicile lor sunt legendare, iar relația lor a fost decenii la rând mai mult subiect de tabloid decât de muzică.
Nu vă spun exact despre ce vorbesc, dar vă spun că simpla imagine a celor doi stând unul lângă altul lovește mai tare decât orice piesă din film. E ceva stângaci și sincer acolo, exact de ce avea nevoie un film construit, în fond, pe sărbătoare. Dacă ar fi să-mi iau bilet dintr-un singur motiv, acesta ar fi.
Regizorii care știu cum se filmează o trupă
În scaunul de regizor stau Will Lovelace și Dylan Southern, iar duo-ul nu vine de nicăieri. Ei semnează Shut Up and Play the Hits, filmul despre concertul de adio al LCD Soundsystem, așa că știu cum un concert devine eveniment emoțional pe ecran. Mâna lor se simte și aici: montajul nu se grăbește, lasă piesele să respire și nu se teme să întoarcă aparatul spre public.
Asta mi se pare una dintre cele mai bune decizii ale filmului. Fețele fanilor, refrenele urlate în cor, tați și copii cântând împreună: imaginea asta spune cel mai mult despre impactul emoțional și cultural profund pe care Oasis îl are de generații asupra oamenilor. Filmul nu explică prea mult, pur și simplu arată.
Sunet, imagine, stadion: când boxele cinematografului chiar muncesc
Muzica e, firește, vârful, și nu doar pentru că Wonderwall sau piesa care dă titlul, Don't Look Back in Anger, cântate de mulțimi îți fac încă pielea de găină. Mixajul redă deopotrivă forța trupei și vuietul mulțimii, iar la cinema asta valorează mult mai mult decât acasă, în difuzoarele unui laptop. Dacă poți, vezi-l într-o sală mare, cu un sistem de sunet bun.
Vizual, filmul lucrează cu trusa obișnuită a filmelor de turneu: panorame cu mulțimea, prim-planuri, lumini de scenă, penumbra cabinelor. Nimic revoluționar, dar totul e montat cinstit și cu gust, iar imaginile de la repetiții îi adaugă un strat mai intim și mai brut, care face bine ritmului.
Unde se poticnește: prea multă sărbătoare, prea puțină fricțiune
Acum vine vestea proastă. Filmul vrea atât de tare să celebreze revenirea, încât uneori uită să pună întrebări. În spatele unei asemenea povești stau ani întregi de tensiune, orgolii rănite și lucruri nespuse, iar la suprafață ajunge prea puțin din toate astea. Tonul general e mai degrabă înălțător decât incomod, lucru de înțeles din perspectiva unui fan, dar din perspectiva unui critic e o ocazie ratată.
A doua problemă: cine nu are vreo legătură cu trupa poate simți la un moment dat că secvențele de concert se amestecă între ele. Filmul nu vrea să convertească pe nimeni, e o slujbă pentru cei deja convertiți. Nu i-o reproșez ca pe un păcat, doar spun ca fiecare să știe la ce intră.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Fanilor Oasis, nostalgicilor britpop-ului și tuturor celor care iubesc experiența unui concert mare, trăit în comunitate, și sunt curioși cum arată azi Liam și Noel unul lângă altul.
- Mai bine sari peste, dacă: Celor care așteaptă un documentar de investigație profund și revelator despre culisele conflictului dintre frați sau pe care muzica Oasis îi lasă oricum reci.
Dacă îți place, vezi și: Shut Up and Play the Hits (2012), Supersonic (2016), Oasis Knebworth 1996 (2021), The Beatles: Get Back (2021), Stop Making Sense (1984)
Întrebări frecvente
Despre ce este Oasis: Don't Look Back in Anger?
Despre revenirea lui Liam și Noel Gallagher și turneul mondial Oasis Live '25, cu repetiții, momente din culise și trăirile fanilor.
Cine a regizat filmul?
Filmul este regizat de Will Lovelace și Dylan Southern.
Apare în film un interviu comun al fraților Gallagher?
Da, pentru prima dată după mai bine de 25 de ani îi vedem pe Liam și Noel într-un interviu comun.
Merită să mergi din nou la un concert Oasis, de data asta la cinema?
Dacă ți s-a întâmplat vreodată ca jumătate din stația de autobuz să cânte cu tine un refren Oasis, atunci da, și de preferat în cea mai mare sală. Oasis: Don't Look Back in Anger nu e cel mai curajos documentar muzical pe care l-am văzut, dar e printre cele mai calde. Iar interviul comun al fraților Gallagher îl face o amprentă istorică pe care niciun fan nu și-o poate permite să o rateze. Celor doar pe jumătate interesați le oferă o seară bună, iar cine a crescut în anii '90 cu piesele astea probabil va rămâne în scaun și pe genericul de final, fredonând.