Platforma, recenzie: cea mai crudă cină la care ai asistat vreodată
Uneori unui film îi ajunge o singură imagine, iar aici imaginea aceea e o masă încărcată cu mâncare care coboară încet, nivel cu nivel. Platforma e crud, dezgustător, plin de umor negru și dureros de inteligent: o parabolă socială după care te uiți altfel la propria cină. Filmul spaniol al lui Galder Gaztelu-Urrutia pare un mic film cu buget redus construit pe o singură idee, dar lovește mai tare decât ar reuși vreodată o producție de studio.
O alegorie necruțătoare și genial de simplă, care nu-ți dă drumul timp de 95 de minute, chiar și atunci când ai vrea să întorci privirea.
Platforma: trailer
Date despre film
| Original | El hoyo |
|---|---|
| Regia | Galder Gaztelu-Urrutia |
| Distribuția | Ivan Massagué, Antonia San Juan, Zorion Eguileor, Emilio Buale, Alexandra Masangkay, Zihara Llana |
| Gen | Drame, Filme SF, Thrillere |
| Durata | 95 min |
| Țara | Filme spaniole |
O groapă, un lift, o masă: despre ce e Platforma?
Premisa e atât de simplă încât pare o poveste pentru copii, doar că una dintre cele mai întunecate. Există o instituție cu niveluri așezate unul sub altul. În fiecare zi, o platformă plină ochi cu mâncare coboară de la un etaj la altul. Cei de sus se ghiftuiesc, mănâncă cât încape în ei, iar pe măsură ce platforma coboară, pe ea rămâne tot mai puțin. Celor de jos abia le mai ajunge ceva, dacă le mai ajunge. Și, cum spune chiar descrierea oficială, revolta stă să izbucnească.
Nu merită să dezvălui mai mult, pentru că forța filmului stă tocmai în felul în care își construiește treptat propriile reguli. Nu pierde timpul cu introduceri, nu dă explicații, te aruncă direct în mijlocul lucrurilor și de acolo încerci, la fel ca personajele, să pricepi cum funcționează locul ăsta. Titlul original spaniol, El hoyo, înseamnă de fapt „groapa”. Mi se pare mai potrivit decât Platforma, pentru că filmul chiar e o groapă în care cazi.
Critică socială cu lingura, furculița și cuțitul
Nu trebuie să fi absolvit filozofia ca să înțelegi ce spune filmul. Clădirea verticală e societatea însăși, nivelurile de sus sunt privilegiații, cele de jos sunt cei deposedați, iar mâncarea care coboară reprezintă toate resursele din care, teoretic, ar ajunge pentru toți. Teoretic. Dacă fiecare ar mânca doar cât îi trebuie, poate ar ajunge ceva și la ultimul nivel. Numai că cine se mai gândește la cei de jos când e sus?
Ce face filmul cu adevărat puternic e că nu ține predici. Mai exact, ține, dar într-un fel în care nici nu observi, decât după aceea, când încă stai pe canapea în timpul genericului și te întrebi la ce nivel te-ai purta tu cinstit. Asta e marea întrebare: nu dacă sistemul e nedrept (asta o știe oricine), ci ce ai face tu în el. Platforma te pune necruțător în fața faptului că solidaritatea se evaporă repede atunci când omul se teme pentru propria piele.
Are și umor negru, nu puțin. Unele scene sunt atât de absurde încât râzi, iar o secundă mai târziu îți dai seama că n-ar trebui să râzi. Dualitatea asta e una dintre cele mai bune arme ale filmului.
Chipuri în groapă: personajele
În rolul principal îl vedem pe Ivan Massagué, ca Goreng, iar prin el trăim tot coșmarul. Massagué joacă excelent omul obișnuit care la început privește nebunia din jur mai degrabă nedumerit decât îngrozit. Exact de asta e nevoie aici: de un personaj cu care te identifici ușor, pentru că e la fel de stângaci și nesigur cum am fi și noi.
Dintre rolurile secundare, Trimagasi, interpretat de Zorion Eguileor, e cel greu de uitat. E genul de personaj care îți dă fiori și pe care totuși îl urmărești cu plăcere. Jocul lui Eguileor e înfricoșător de natural și tocmai de aceea devine cu adevărat tulburător. Antonia San Juan, în rolul lui Imoguiri, aduce o cu totul altă energie, iar Emilio Buale ca Baharat și Alexandra Masangkay ca Miharu au și ei o prezență memorabilă. Distribuția e completată de Zihara Llana (Mali) și Mario Pardo.
Ce sare în ochi: nu există niciun star de la Hollywood, iar asta joacă în favoarea filmului. Povestea nu e dusă de nume, ci de chipuri, gesturi și conversații. Într-un film de cameră ca acesta, în care personajele sunt închise mai tot timpul într-un spațiu strâmt, prezența actorilor decide totul, iar aici aproape nimeni nu iese din ton.
Galder Gaztelu-Urrutia, maestrul minimalismului
Regizorul Galder Gaztelu-Urrutia a scos din acest concept ceva impresionant. Platforma se sprijină practic pe un singur decor, pe un singur spațiu care se repetă, ceea ce ar fi putut deveni ușor plictisitor. În schimb, regizorul stoarce tensiune din fiecare mică schimbare: o lumină diferită, un nou număr de nivel, un nou vecin. Claustrofobia spațiului strâmt și cenușiu, de beton, apasă aproape fizic asupra spectatorului.
Estetica e intenționat rece și sterilă, ceea ce scoate și mai mult în evidență bogăția grotescă, debordantă, a mesei de pe platformă. Mâncărurile aranjate frumos, care se transformă încet în resturi dezgustătoare, spun singure tot mesajul filmului. E genul de regie în care nimic nu e întâmplător pe ecran.
Și ritmul merită remarcat: cele 95 de minute sunt exact cât trebuie. Filmul nu se lungește, nu vrea mai mult decât poate duce ideea de bază. E strâns, concentrat, iar când se termină ai mai degrabă senzația că ai mai fi stat, decât că a fost prea mult.
Unde protestează și stomacul: punctele slabe
Să începem cu evidentul: Platforma nu e pentru cei slabi de înger. Are scene la care și cel mai călit spectator întoarce capul. Violența și vulnerabilitatea trupului nu sunt aici decor, ci parte din mesaj, dar asta nu le face mai ușor de privit. Cui plănuiește să-l vadă la cină îi urez mult succes.
Celălalt aspect care împarte publicul e simbolistica. La un moment dat parabola devine tot mai indirectă și mai enigmatică, iar nu oricui îi va plăcea că nu primește răspunsuri clare la toate întrebările. Eu apreciez asta în mod special, dar îi înțeleg pe cei care se ridică întrebându-se: bun, dar ce a fost asta, de fapt?
O obiecție mai mică: alegoria e uneori puțin prea mură-n gură. Critica sistemului e atât de apăsată încât pe alocuri pare de afiș. Dar sincer, unui film atât de original și de curajos i-o iert cu plăcere.
De ce vorbește toată lumea și azi despre el?
De la premiera din 8 noiembrie 2019, Platforma a devenit acel film rar despre care se vorbește și după ani de zile. Motivul e simplu: ideea e atât de limpede și de universală încât e valabilă oriunde și oricând. Nu trebuie să fii spaniol și nici să ai vreo cultură cinematografică. E suficient să fi văzut vreodată inegalitate, și toți am văzut.
Filmul e o rudă spirituală cu Cube și Snowpiercer, care își închid și ele personajele într-un sistem ierarhic fără ieșire și urmăresc ce rămâne din om. Platforma, însă, în felul său brut și fără compromisuri, vorbește poate mai dur decât amândouă. E genul de film pe care îl vezi, apoi vorbești despre el zile întregi și îi convingi și pe alții să-l vadă, doar ca să ai cu cine să-l discuți.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cine iubește filmele întunecate, construite pe o idee, care te pun pe gânduri, alegoriile sociale și thrillerele claustrofobe, și nu se sperie de scenele naturaliste.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine caută o relaxare ușoară, suportă greu violența și dezgustul sau așteaptă de la un film răspunsuri clare la toate întrebările ar face bine să-l ocolească.
Dacă îți place, vezi și: Cube (1997), Snowpiercer (2013), Parazit (2019), Saw (2004)
Întrebări frecvente
Despre ce este Platforma?
Într-o instituție, o platformă încărcată cu mâncare coboară nivel cu nivel. Cei de la etajele de sus se satură, dar celor de jos le ajunge tot mai puțin, iar revolta stă să izbucnească.
Cât durează Platforma?
Filmul durează 95 de minute.
Se poate vedea Platforma cu copiii?
Nu. Din cauza scenelor naturaliste și violente, filmul e potrivit doar pentru adulți.
Cine a regizat Platforma?
Filmul spaniol a fost regizat de Galder Gaztelu-Urrutia, iar rolul principal, Goreng, îl joacă Ivan Massagué.
Când a apărut Platforma?
Premiera filmului a avut loc pe 8 noiembrie 2019. Titlul original, în spaniolă, este El hoyo.
Ai îndrăzni să cobori în groapă?
Dacă n-ai văzut încă Platforma, e momentul să recuperezi, dar doar cu stomacul gol și nervii tari. Nu e un film pe care îl pui pe fundal, ci unul care te prinde, te zguduie și nu-ți dă drumul multă vreme. Din o singură idee genială, Galder Gaztelu-Urrutia a construit un film crud, inteligent și memorabil, una dintre mândriile cinemaului de gen spaniol. Nu e perfect: uneori se explică prea mult, alteori prea puțin, dar acestea sunt pete mărunte pe o capodoperă tulburătoare. Verdictul meu: obligatoriu pentru oricine are stomac pentru el, iar lecția rămâne pe viață: nu mânca niciodată mai mult decât îți trebuie.