Rose, recenzie preliminară: Sandra Hüller se întoarce de pe front, iar pacea devine adevăratul câmp de luptă
Există actrițe al căror nume e de ajuns ca să-mi cumpăr bilet, iar Sandra Hüller e exact una dintre ele. În drama istorică germano-austriacă Rose, ea interpretează o femeie care a luptat în război deghizată în bărbat și care, odată ajunsă acasă, vrea să trăiască mai departe tot ca bărbat. Recenzia aceasta preliminară încearcă să lămurească la ce ne putem aștepta și de ce Rose ar putea fi unul dintre cele mai dure și mai tăcute filme ale anului.
Pe hârtie are tot ce-i trebuie pentru o frescă de epocă apăsătoare și precisă, construită pe un rol mare. Rămâne de văzut cât de mult se va deschide un film cu o formă atât de strictă.
Rose: trailer
Date despre film
| Regia | Markus Schleinzer |
|---|---|
| Distribuția | Sandra Hüller, Caro Braun, Godehard Giese, Robert Gwisdek, Johannes Schubert |
| Gen | Drame istorice |
| Durata | 94 min |
| Țara | Filme germane, Filme austriece |
Despre ce este Rose, fără spoilere?
Suntem la începutul secolului al XVII-lea. Rose a luptat în război ca bărbat, a trecut prin infernul câmpului de luptă din Brabant, iar când se întoarce în liniștea din spatele frontului, nu vrea să-și reia vechiul rol. Vrea să-și continue viața ca bărbat. Iar dorința ei e de o simplitate dezarmantă: să fie un cetățean onest, un membru util al comunității, cineva care muncește, trăiește cinstit și nu iese în evidență.
Numai că tocmai aici e miezul. În lumea în care se întoarce Rose, regulile sunt rigide, iar comunitatea nu prea tolerează abaterile. Potrivit descrierii oficiale, filmul se sprijină pe tensiunea dintre normele sociale și identitatea personală, o tensiune tot mai acută pe măsură ce Rose încearcă să se integreze. Mai mult despre poveste nu știm, și sincer nu e rău: la astfel de filme, felul în care se întâmplă lucrurile contează mult mai mult decât ce se întâmplă.
Ce îmi place deja enorm la premisă e direcția inversată. De obicei, filmele de război arată frontul ca pe un iad. Aici, se pare, câmpul de luptă e doar anticamera. Adevăratul asediu începe acasă, în privirile vecinilor, în băncile bisericii, în ordinea măruntă a fiecărei zile.
Sandra Hüller, sau de ce nu trebuie să ne facem griji pentru rolul principal
Cine a urmărit cinemaul european din ultimii ani nu mai are nevoie de prezentări. De la Toni Erdmann știm că Sandra Hüller poate fi în același timp nesfârșit de rigidă și dureros de vulnerabilă, iar Anatomia unei căderi a arătat că îi ajunge o singură tresărire a feței ca să pună la îndoială tot ce credem din sală. După gospodina rece și înfricoșătoare din Zona de interes, pot spune liniștit: puține actrițe de azi se tem atât de puțin de antipatie, de răceală, de disconfort.
Personajul Rose cere exact o asemenea actriță. Un om care tinde cu toată ființa spre invizibilitate, pentru că integrarea e condiția supraviețuirii. Așa ceva e mai greu de jucat decât un rol dramatic mare, cu țipete. Aici tăcerea, ținuta, vocea și privirea duc totul, iar la capitolul ăsta Hüller e momentan de neegalat.
Alături de ea, în distribuție apar Caro Braun, Godehard Giese, Robert Gwisdek și Johannes Schubert. Pe cine interpretează încă nu știm, dar într-o dramă de cameră ca aceasta, chipul comunității contează cel puțin cât al protagonistei. De ei depinde dacă satul, orașul, mediul din jur vor fi o amenințare vie, care respiră, sau doar decor.
Markus Schleinzer, maestrul tăcerilor incomode
Numele lui Markus Schleinzer le sună cunoscut multora datorită debutului său din 2011, Michael: un film nemilos de rece, de o precizie aproape clinică, care nu explica, nu îndulcea și nu își cerea scuze. Dacă pornesc de aici, nici Rose nu va fi o dramă de epocă plăcută, mângâietoare, iar eu văd asta ca pe o promisiune.
Una dintre ramurile tradiției cinematografice austriece, pe care o reprezintă și Schleinzer, adoră distanța. Camera nu se entuziasmează, nu plânge alături de personaje, ci mai degrabă observă, ca un martor sever. Într-o poveste în care tocmai supravegherea continuă a comunității este presiunea, stilul acesta poate fi o lovitură perfectă. Spectatorul o scrutează pe Rose la fel ca cei din jurul ei și devine, într-un mod stânjenitor, complice.
Și durata de 94 de minute spune ceva. Nu e o paradă de fidelitate istorică de trei ore, ci un film strâns, concentrat, semn că Schleinzer știe exact ce vrea să spună și nu vrea să zăbovească nici măcar un minut în plus.
Ce l-ar putea face un film cu adevărat mare
Am trei motive serioase de optimism:
- Tema e atemporală, dar nu e acolo de dragul modei. Contextul secolului al XVII-lea scoate întrebarea din dezbaterile de azi și tocmai de aceea o poate face mai tăioasă. O comunitate care trăiește într-o ordine rigidă și un om care vrea doar să existe în pace: asta e valabil oricând, oriunde.
- Protagonista. Având în vedere cariera Sandrei Hüller, e greu de imaginat că nu va livra un rol memorabil.
- Mâna regizorului. Schleinzer nu e un cineast care oferă răspunsuri liniștitoare, iar în povestea asta soluția comodă ar fi cel mai mare păcat.
În plus, motivul veteranului care se întoarce de la război e puternic în sine. Rose nu e străină doar din cauza identității sale, ci și pentru că a văzut lucruri pe care cei rămași acasă nu le-au văzut. Dacă filmul reușește să țină împreună aceste două straturi, putem primi o dramă foarte bogată, care se lasă citită în multe feluri.
Unde ar putea să greșească?
Voi fi sincer: filmele de autor europene austere au capcanele lor. Dacă Schleinzer rămâne prea rece, spectatorul poate rămâne pe dinafară, iar Rose poate deveni un obiect de artă frumos, respectabil, dar puțin lipsit de viață, pe care mai degrabă îl admiri decât îl trăiești. Cealaltă primejdie a dramelor de epocă e didacticismul: dacă filmul subliniază în fiecare scenă că societatea e crudă, iar Rose e victima, complexitatea se pierde.
Al doilea semn de întrebare e ritmul. Durata scurtă e un semn bun, dar stilul lent, observațional nu e pe gustul tuturor. Cine așteaptă un film istoric alert, scene de luptă sau răsturnări spectaculoase de situație va fi, probabil, dezamăgit. Războiul aici, cel puțin după descriere, ține mai mult de trecut decât de prezent.
Și, în fine, totul indică un film care nu își va menaja publicul. Pentru mine e mai degrabă o calitate, dar e bine să știi la ce te înhami.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Fanilor Sandrei Hüller, îndrăgostiților de cinemaul de autor european și tuturor celor care iubesc dramele istorice construite lent, apăsătoare și care te pun pe gânduri.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine caută o romanță de epocă ușoară, acțiune spectaculoasă de război sau un ritm alert va găsi, probabil, filmul prea tăcut și prea dur.
Dacă îți place, vezi și: Orlando (1992), Albert Nobbs (2011), Das weiße Band (2009), Portrait de la jeune fille en feu (2019), Zona de interes (2023)
Întrebări frecvente
Despre ce este Rose?
Acțiunea se petrece la începutul secolului al XVII-lea: Rose a luptat în război ca bărbat și, întoarsă de pe câmpul de luptă din Brabant, vrea să trăiască mai departe tot ca bărbat, ca un cetățean onest și un membru util al comunității, încercând să se integreze într-o lume cu reguli rigide.
Cât durează Rose?
Filmul are 94 de minute.
Cine a regizat Rose și cine joacă în film?
Regizorul este Markus Schleinzer, rolul principal îl are Sandra Hüller, iar alături de ea apar Caro Braun, Godehard Giese, Robert Gwisdek și Johannes Schubert.
Ce țări au produs filmul?
Rose este o coproducție germano-austriacă.
Este Rose un film potrivit pentru copii?
Mai degrabă nu. Este o dramă istorică dură și apăsătoare, care nu își menajează publicul, așa că se adresează spectatorilor adulți.
Merită să te așezi lângă Rose în banca bisericii?
Eu cred că da, ba chiar mai mult: e un film pe care îl aștept sincer. Nu pentru că promite o seară ușoară, ci pentru că fiecare element arată că pune o întrebare adevărată și nu va da un răspuns ieftin. Sandra Hüller e acum una dintre cele mai interesante actrițe ale cinemaului european, iar Markus Schleinzer e un regizor care nu se teme de disconfort. Așteptările mele sunt mari, iar dacă filmul are curajul să găsească și căldura din spatele asprimii, poate deveni cu ușurință una dintre cele mai memorabile drame ale anului. Când ajunge pe ecrane, voi fi în sală și bănuiesc că zile întregi după aceea nu-l voi putea scoate din minte.