Le città di pianura, recenzie anticipată: un tur de baruri pe câmpia venețiană, unde nimeni nu ratează ultimul pahar
Există filme al căror motto l-ai putea picta direct pe peretele unei crâșme: nu rata niciodată ultimul pahar. Comedia lui Francesco Sossai, prezentată la Cannes, promite exact asta: doi cincizeciști scăpătați, dar maeștri în arta de a trăi, și un tânăr care nimerește la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit și în compania cu totul nepotrivită. Iar noi abia așteptăm să vedem ce iese de aici.
Se anunță un road movie italian fermecător, melancolic și, cel mai probabil, cu o mahmureală zdravănă, care ar putea readuce spiritul marilor comedii italiene.
Date despre film
| Regia | Francesco Sossai |
|---|---|
| Distribuția | Filippo Scotti, Sergio Romano, Pierpaolo Capovilla, Roberto Citran, Andrea Pennacchi |
| Gen | Comedii |
| Durata | 100 min |
| Țara | Filme italiene, Filme germane |
Despre ce e vorba? Două vulpi bătrâne și un miel printre baruri
Premisa e atât de simplă încât aproape devine suspectă, dar asemenea povești nici nu se sprijină pe o intrigă complicată. Avem doi tipi trecuți de cincizeci de ani, mereu strâmtorați cu banii, Carlobianchi și Doriano, care trăiesc după o singură filozofie: ultimul pahar nu se ratează niciodată. Fraza asta spune despre ei mai mult decât o pagină întreagă de descriere. Sunt genul de oameni care stau mereu la tejghea, care au o anecdotă pentru orice și care, cumva, au rămas mereu cu un pas în urma propriei vieți.
În calea lor apare Giulio, un student timid la arhitectură, care are, evident, planurile lui, inclusiv unele de natură sentimentală. Potrivit sinopsisului, întâlnirea se transformă într-o aventură haotică pe câmpia venețiană, iar sfaturile proaste, mahmurelile și o prietenie neașteptată îi vor da peste cap toate socotelile. Încotro o ia exact povestea nu știm și, sincer, nici nu vrem să aflăm dinainte. Jumătate din plăcerea unor astfel de filme stă tocmai în faptul că spectatorul se lasă purtat de val alături de personaje.
Câmpia venețiană, unde nu ne legănăm în gondole
Ce m-a intrigat cel mai tare e locul acțiunii. Nu e vorba de Veneția din cărțile poștale, ci de câmpia din jurul ei, de acea Italie rurală, a orășelelor și satelor, pe care o vedem mult mai rar pe marele ecran. Aici nu există panorame cu Piazza San Marco, în schimb există drumuri județene, baruri de sat, câmpuri învăluite în ceață și oameni care nu arată deloc ca în reclame.
Filmul se declară un omagiu adus diversității Italiei, iar asta se simte deja din alegerea decorului. Dacă Sossai știe să lucreze cu peisajul, câmpia însăși poate deveni un personaj: un loc unde timpul curge mai încet și unde o singură noapte de colindat prin baruri poate să pară o viață întreagă. Sper din tot sufletul ca filmul să aibă curajul să fie lent acolo unde trebuie.
Francesco Sossai și umbra marilor înaintași
Numele lui Francesco Sossai probabil nu-i spune mare lucru publicului de la noi, dar fișa filmului e destul de grăitoare: premiera a avut loc la Festivalul de Film de la Cannes, ceea ce pentru o comedie în coproducție italo-germană e o scrisoare de recomandare serioasă. Cannes nu e locul unde sunt invitate simple parade de poante, așa că ne putem aștepta, cel mai probabil, la un umor mai fin, dulce-amărui.
Cea mai mare miză e însă faptul că filmul se vrea explicit un omagiu adus marilor nume ale cinematografiei italiene. E o declarație îndrăzneață. Comedia italiană are o tradiție uriașă, de la commedia all'italiana până la întreaga galerie de vagabonzi și boemi care sunt în același timp ridicoli și profund, dureros de umani. Dacă Sossai se adapă din izvorul ăsta, pornește de la un loc bun. Riscul, firește, e ca nostalgia să alunece în simplă înșiruire de referințe. Eu sper că nu se va întâmpla asta.
Distribuția: chipuri mai puțin cunoscute, pe care merită să le urmărești
Dintre actori, Filippo Scotti e numele cel mai cunoscut publicului internațional: l-am văzut în rolul principal din È stata la mano di Dio al lui Paolo Sorrentino, unde a redat foarte delicat nesiguranța și sensibilitatea unui adolescent. Pornind de aici, pare alegerea perfectă pentru timidul Giulio, care se lasă dus de evenimente.
Alături de el apar Sergio Romano, Pierpaolo Capovilla, Roberto Citran și Andrea Pennacchi. Pentru spectatorul român sunt nume mai puțin familiare, dar tocmai asta poate fi unul dintre atuurile filmului: în astfel de povești e mult mai credibil să nu vezi vedete costumate în clienți fideli ai crâșmei, ci fețe pe care chiar le crezi. Sufletul oricărei comedii despre prietenie e chimia dintre personaje, iar dacă tandemul Carlobianchi și Doriano funcționează, filmul are deja jumătate din bătălie câștigată.
Ce îl poate face foarte bun și unde poate da greș?
Să vedem ce pledează în favoarea lui:
- Ideea de bază e simplă și universală. Toată lumea cunoaște un Carlobianchi sau un Doriano și, hai să recunoaștem, toți am fost la un moment dat câte un Giulio.
- Ciocnirea dintre generații poate fi o sursă excelentă atât de umor, cât și de emoție. Întâlnirea dintre o generație apusă și un tânăr nesigur rareori nu funcționează.
- Premiera de la Cannes sugerează că nu ne așteaptă un umor gălăgios, ci unul cu personalitate, apropiat de oameni.
Și care sunt riscurile?
- Filmele despre colindat prin baruri devin ușor repetitive: încă un bar, încă un pahar, încă un monolog de beție. Fără un arc narativ în spate, spectatorul obosește repede.
- Omagiul nostalgic poate fi frumos, dar se poate și închide prea mult în sine.
- Durata de 100 de minute e ideală, însă dacă ritmul se poticnește, un film construit atât de lejer se poate împotmoli la mijloc.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc umorul melancolic al filmelor italiene, road movie-urile construite pe personaje și poveștile în care o noapte întâmplătoare schimbă totul.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei care vor o comedie hollywoodiană alertă, plină ochi de poante, sau cărora le displace un film care mizează mai mult pe atmosferă decât pe răsturnări de situație.
Dacă îți place, vezi și: Il sorpasso (1962), È stata la mano di Dio (2021), Sideways (2004), Druk (2020)
Întrebări frecvente
Despre ce este Le città di pianura?
Doi cincizeciști strâmtorați cu banii, Carlobianchi și Doriano, îl cunosc pe Giulio, un student timid la arhitectură, iar întâlnirea se transformă într-o aventură haotică pe câmpia venețiană, care îi dă peste cap și planurile sentimentale ale tânărului.
Cât durează filmul?
Le città di pianura are o durată de 100 de minute.
Cine a regizat Le città di pianura?
Filmul este regizat de Francesco Sossai și a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes.
Cine joacă în film?
În rolurile principale apar Filippo Scotti, Sergio Romano, Pierpaolo Capovilla, Roberto Citran și Andrea Pennacchi.
Mai stai cu ei la încă un rând?
Eu sigur da. Le città di pianura nu face parte din categoria marilor blockbustere spectaculoase și tocmai de aceea e interesant. Se anunță o comedie italiană mică, pe măsura omului, care, judecând după premiera de la Cannes și după omagiul îndrăzneț pe care și-l asumă, vrea mai mult decât să te facă să râzi. Dacă Sossai nimerește tonul dintre râs și melancolie, filmul poate fi una dintre surprizele plăcute ale toamnei. Nota mea estimată: un 7 solid, genul de film după care îți vine să suni un prieten vechi. Doar că, după aceea, ai grijă cu ultimul pahar.