Masca, recenzie: fața lui Jim Carrey, prea mare pentru anii '90
Există filme pe care ni le amintim ca pe un șoc de zahăr verde, iar Masca e exact așa. Comedia lui Chuck Russell a apărut la mijlocul anilor '90 și a demonstrat dintr-odată că fața lui Jim Carrey nu e o față, ci un efect special. Am revăzut-o și vă spun sincer: rânjetul e la fel de larg și azi, chiar dacă vopseaua s-a mai scorojit pe ici, pe colo.
Un personaj de desen animat care s-a mutat din greșeală într-un om real și a devenit astfel una dintre cele mai savuroase comedii ale anilor '90.
Masca: trailer
Date despre film
| Original | The Mask |
|---|---|
| Regia | Chuck Russell |
| Distribuția | Jim Carrey, Peter Riegert, Peter Greene, Amy Yasbeck, Richard Jeni, Orestes Matacena |
| Gen | Comedii, Filme fantasy, Filme polițiste, Filme romantice |
| Durata | 101 min |
| Țara | Filme americane |
Stanley, cel mai ghinionist om din lume
Premisa e simplă și tocmai de asta funcționează. Stanley Ipkiss e genul de om căruia felia de pâine îi cade mereu cu untul în jos și care își cere scuze chiar și când el e cel îmbrâncit. Stângaci, modest, puțin jalnic și exact atât de simpatic încât în primele zece minute deja ținem cu el. Apoi vine răsturnarea: îi ajunge în mână o mască străveche, iar când și-o pune pe față, Stanley nu mai e cel care a fost.
Alter ego-ul mascat e tot ce Stanley nu este: obraznic, irezistibil, nestăpânit de amuzant și cu toate trucurile în buzunar. Prima jumătate a filmului e practic o uriașă fantezie despre cum ar fi dacă, măcar o dată în viață, am fi cel mai tare tip din încăpere. În a doua jumătate însă masca ajunge la un nou stăpân, deloc la fel de jucăuș, care vrea să țină orașul în pumn cu puterea lui supraomenească. Atunci eroul nostru neîndemânatic trebuie să intre în acțiune, iar comedia se transformă în film polițist și aventură cu supereroi.
Ca poveste nu e complicată și nici nu încearcă să fie. Scenariul e mai degrabă un schelet pe care se agață gagurile, dar scheletul ăsta e surprinzător de solid: are miză, are un personaj negativ, are o linie romantică și are un protagonist a cărui evoluție chiar o credem.
Jim Carrey, omul de cauciuc
Putem vorbi despre regie, efecte, muzică, dar să recunoaștem: filmul ăsta e despre un singur om. Jim Carrey a explodat în aceeași perioadă cu Ace Ventura: Pet Detective și Dumb and Dumber, iar dacă cineva se mai îndoia atunci că tipul e un fenomen, după Masca sigur a tăcut.
Partea genială e că, de fapt, Carrey joacă simultan două roluri complet diferite. Ca Stanley e reținut, stângaci, aproape melancolic, și în asta e ceva foarte omenesc. În spatele măștii însă se dezlănțuie iadul: dansează, cântă, se transformă, turuie, iar corpul i se îndoaie de parcă n-ar avea oase. Mulți actori s-ar pierde printre efecte, însă Carrey se ia la întrecere cu computerul folosindu-și propria față și propriul corp, și de multe ori câștigă.
Desigur, e nevoie de o anumită toleranță. Cine nu suportă stilul lui turat la maximum va avea impresia că filmul durează două ore, nu 101 minute. Eu însă zic așa: rar vezi pe ecran o energie comică atât de pură și de dezinhibată.
Desen animat printre decoruri reale
Regia lui Chuck Russell merită lăudată pentru că a înțeles un lucru: filmul ăsta nu trebuie tratat realist. Masca urmează în mod deliberat logica vechilor desene animate americane, în care ochii sar din orbite, falca pică până la podea, iar inima bate de iese din piept. La mijlocul anilor '90 asta era incredibil de proaspăt, iar mare parte din partea vizuală rezistă surprinzător de bine și azi.
Nu toate efectele au îmbătrânit frumos, pe alocuri se vede că trucajele pe computer erau încă la început. Numai că aici nu deranjează: stilul oricum e exagerat, zgomotos, colorat, așa că momentele care par puțin de plastic devin mai degrabă parte din atmosferă decât un defect supărător. Iar capul verde și costumul galben au ajuns o combinație atât de iconică încât oricine o recunoaște și azi la o petrecere costumată.
Muzica și atmosfera aduc o lume cu aer de swing, de cluburi de altădată, care se potrivește perfect cu energia de showman a personajului mascat. E genul de film ale cărui scene de dans ți le amintești și după mulți ani.
Personajele secundare și răufăcătorul
Lângă un asemenea uragan nu e ușor pentru ceilalți să iasă în evidență, dar echipa se descurcă onorabil. Peter Greene, în rolul lui Dorian Tyrrell, aduce genul de gangster rece și amenințător de care e nevoie ca să existe o contrapondere la atâta clovnerie. Nu e un personaj bine construit, dar nici nu trebuie să fie: rolul lui e ca în actul doi să avem de cine să ne temem, și asta face.
Peter Riegert ca Mitch Kellaway, Amy Yasbeck ca Peggy Brandt și Richard Jeni ca Charlie Schumaker umplu bine lumea lui Stanley. Ei sunt cei care se mișcă în jurul lui, care reprezintă viața lui obișnuită, fără mască, iar umorul funcționează cel mai bine tocmai în acest contrast. Orestes Matacena, Tim Bagley și Nancy Fish, în roluri mai mici, aduc acel aer caricatural de personaje secundare pe care îl aștepți într-un astfel de film.
Sincer: nimeni nu-și amintește filmul ăsta datorită personajelor secundare. Dar o comedie bună are nevoie de un fundal bine desenat, iar aici există.
Unde scapă rânjetul
N-aș fi corect dacă m-aș limita la laude. Punctul slab al filmului e clar amestecul de genuri. E comedie, fantasy, film polițist și film romantic în același timp, și deși de cele mai multe ori cocktailul e savuros, uneori se simte că firul polițist e mai degrabă o obligație decât un subiect care chiar îi interesează pe autori. Cele mai bune momente sunt mereu cele în care masca o ia razna, în timp ce în scenele cu gangsteri ne surprindem așteptând următoarea nebunie.
Și o parte din umor e cam legată de epocă. Ce era îndrăzneț și nou în 1995 azi stârnește mai degrabă un zâmbet nostalgic decât hohote de râs. Nu e vina filmului, ci a trecerii timpului, dar merită ținut cont de asta dacă îl vezi acum pentru prima dată.
- Ce funcționează: dublul rol al lui Carrey, stilul vizual de desen animat, ritmul.
- Ce merge mai puțin: firul polițist subțire, răufăcătorul șablon, câteva efecte învechite.
De ce îl revedem și după treizeci de ani?
Pentru că Masca vorbește, de fapt, despre o dorință foarte simplă și foarte omenească: cum ar fi dacă ne-am putea lepăda o dată de inhibiții? În spatele poveștii lui Stanley stă ideea că poate curajul, umorul și carisma nu locuiesc în mască, ci în noi. Filmul nu ți-o bagă pe gât, nu moralizează, dar ideea e acolo, în fundal, și asta îl face mai mult decât o simplă paradă de gaguri.
În plus, are ceva ce lipsește adesea comediilor de azi, atent calibrate: îndrăzneala. Filmul ăsta nu se teme să fie ridicol, nu se teme să exagereze, și tocmai de aceea nu te poți supăra pe el.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Fanilor lui Jim Carrey, nostalgicilor crescuți cu comediile anilor '90 și oricui iubește umorul zgomotos, dezinhibat, ca în desenele animate.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine nu suportă comedia turată la maximum, construită pe grimase, sau caută un film polițist serios și bine lucrat ar face bine să-l ocolească.
Dacă îți place, vezi și: Ace Ventura: Pet Detective (1994), Dumb and Dumber (1994), Who Framed Roger Rabbit (1988), Ghostbusters (1984), Liar Liar (1997)
Întrebări frecvente
Despre ce este filmul Masca?
Stanley Ipkiss e un tip ghinionist și stângaci care dă peste o mască străveche. Când și-o pune, se transformă într-un alter ego sigur pe el și extrem de amuzant. Mai târziu masca ajunge la un stăpân periculos care vrea să supună orașul, așa că Stanley trebuie să intervină.
Cât durează Masca?
Filmul are 101 minute.
Cine a regizat Masca?
Filmul a fost regizat de Chuck Russell.
Cine joacă rolul principal în Masca?
Jim Carrey îi interpretează atât pe Stanley Ipkiss, cât și pe alter ego-ul lui mascat.
Cine este răufăcătorul din Masca?
Principalul personaj negativ este Dorian Tyrrell, interpretat de Peter Greene.
Ne mai punem o dată masca verde?
Da, fără ezitare. Masca nu e un film fără cusur: firul polițist e subțire, răufăcătorul e un șablon, iar pe unele efecte se vede vârsta. Dar esențialul strălucește și azi: Jim Carrey umple ecranul cu o energie cum rar s-a mai văzut de atunci, iar Chuck Russell a avut curajul să lase filmul să devină un desen animat viu. Pentru o seară ploioasă, cu prietenii sau într-o pauză de nostalgie, rămâne una dintre cele mai sigure alegeri. Din partea mea, un 8 solid, iar o bună parte din nota asta îi aparține exclusiv rânjetului în costum galben.