Triunghiul tristeţii, recenzie: iaht de lux, vomă și luptă de clasă servite cu o cupă de șampanie
Ruben Östlund îmbarcă pe un vas de lux acel faimos unu la sută al planetei, apoi le demontează metodic, bucată cu bucată, tot decorul din jur. Triunghiul tristeţii este o satiră zgomotoasă, stânjenitoare, rea și de multe ori de un comic care te face să râzi în hohote. În același timp, demonstrează că 147 de minute în mâinile unui provocator suedez pot fi deopotrivă un dar și un blestem.
O satiră nemiloasă și extrem de distractivă despre bani și putere, care lovește exact unde trebuie. O țin în loc doar propria lungime și un mesaj uneori explicat de prea multe ori.
Triunghiul tristeţii: trailer
Date despre film
| Original | Triangle of Sadness |
|---|---|
| Regia | Ruben Östlund |
| Distribuția | Harris Dickinson, Charlbi Dean, Dolly de Leon, Woody Harrelson, Zlatko Burić, Vicki Berlin |
| Gen | Comedii, Drame |
| Durata | 147 min |
| Țara | Filme daneze, Filme franțuzești, Filme germane, Filme grecești, Filme mexicane, Filme suedeze, Filme elvețiene, Filme turcești, Filme britanice, Filme americane |
Despre ce e vorba? Șampanie, soare, apoi adâncul
Premisa, povestită fără spoilere, e suficientă cât să intri zâmbind în sală: turiști bogați își petrec vacanța pe un uriaș vas de croazieră de lux. Lenevia fără griji a superbogaților și a modelelor e parodie pură. Pe punte plutesc oameni a căror cea mai mare problemă e dacă lumina le cade suficient de bine pentru o fotografie.
Bula aceasta e tulburată mai întâi de un căpitan care face politică în gura mare, apoi vine necazul adevărat: vasul se scufundă, iar supraviețuitorii trebuie să înfrunte noi încercări pe o insulă. Ce anume îi așteaptă acolo nu vă spun și nici nu e nevoie. Important e că Östlund le trage aici covorul de sub picioare personajelor și se uită ce rămâne din ele atunci când banii nu mai valorează brusc nimic.
Atât e de ajuns ca să știi la ce te uiți. Filmul nu se sprijină pe vreun mister, ci pe situații: scene jenante, tot mai apăsătoare, uneori de-a dreptul neplăcute fizic, în care ierarhia socială începe să alunece.
Östlund, marele maestru al stânjenelii
Cine a văzut Pătratul știe exact ce face Ruben Östlund: se așază lângă o scenă și nu se mai ridică. Nici măcar atunci când orice regizor normal ar fi tăiat deja. Umorul lui nu vine din poantă, ci din minutul acela în care și personajul, și spectatorul simt în același timp că nu se mai poate îndura.
Triunghiul tristeţii e varianta cea mai zgomotoasă a acestei metode. Dacă Pătratul era o înțepătură fină de ac în coasta lumii artei, aici avem o lopată în ceafă. De data asta Östlund nu ascunde ce crede despre cei bogați, iar asta e simultan forța și slăbiciunea filmului. Forța, pentru că e eliberator să vezi cum suprafața lustruită la perfecție devine tot mai ridicolă. Slăbiciunea, pentru că pe alocuri ai senzația că regizorul îți spune același lucru de două ori, ca să fie sigur că ai înțeles.
Regia rămâne însă sigură pe ea și precisă, iar fiecare scenă își are ritmul ei, chiar dacă acest ritm e intenționat chinuitor de lent. Östlund știe când să lase tăcerea să lucreze și când să răstoarne totul într-un apogeu uriaș și grotesc.
Distribuția: chipuri care nu se tem să pară ridicole
Marele merit al actorilor e că nimeni nu încearcă să fie mai simpatic decât îi permite rolul. Harris Dickinson în rolul lui Carl și Charlbi Dean ca Yaya formează un cuplu excelent: amândoi joacă superficialitatea atât de fin încât simțim tot timpul tensiunea de sub strălucire. Dean e mai ales puternică, în stare să rezume o întreagă ierarhie socială dintr-o singură privire.
Woody Harrelson, în rolul Căpitanului, e exact ce te aștepți de la el: charismatic, slobod la gură, puțin nebun. De-a lungul deceniilor, Harrelson a dovedit că personajele imprevizibile sunt terenul lui de acasă, și aici fură fiecare scenă în care apare. Zlatko Burić, ca Dimitry, îi ține isonul în câteva dintre cele mai absurde momente ale filmului și prinde și el perfect tonul satirei.
Cea mai mare surpriză rămâne totuși Dolly de Leon în rolul Abigail. Nu vă spun de ce, pentru că e una dintre cele mai bune mutări ale filmului, dar cam din clipa în care ea ajunge în centrul atenției, povestea trece într-o cu totul altă viteză. În rolurile secundare apar Vicki Berlin (Paula), Henrik Dorsin (Jarmo) și Iris Berben (Therese), fiecare adăugând o tușă bine nimerită și memorabilă tabloului de ansamblu.
Ce funcționează: când râsul îți îngheață în gât
Să începem cu esențialul: filmul e foarte amuzant. Nu în stilul chicotelilor discrete, ci așa încât oamenii din sală râd și își acoperă ochii în același timp. Östlund înțelege că satira bună funcționează atunci când spectatorul se recunoaște pentru o clipă, apoi alungă repede gândul.
- Structura: filmul e împărțit în segmente, fiecare cu altă temperatură. Partea de pe vas e un lux inconfortabil, iar insula aduce o dinamică cu totul diferită.
- Direcția de actori: nimeni nu joacă peste măsură, nici în cele mai gălăgioase momente. Tocmai de aceea fiecare derapaj lovește atât de tare.
- Curajul: Östlund nu se teme că spectatorul se va dezgusta, se va plictisi sau se va simți stânjenit. Rar întâlnești un regizor care să nu vrea deloc să placă și care să fie, totuși, atât de distractiv.
Cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care banii, frumusețea și statutul își pierd simultan importanța și se vede cât de subțire e stratul de comportament „civilizat”.
Unde se împiedică: greutatea celor 147 de minute
Nu vă mint: filmul e lung. 147 de minute pentru o satiră e o asumare îndrăzneață și, deși multe scene câștigă tocmai pentru că Östlund le întinde, unele pasaje durează pur și simplu mai mult decât cere mesajul. Există un punct în care ai înțeles deja ce vrea să spună regizorul, iar filmul încă o tot spune.
A doua problemă e că ținta nu e tocmai greu de nimerit. Ironizarea superbogaților a devenit în ultimii ani aproape un gen de sine stătător, iar Triunghiul tristeţii nu reușește mereu să sape mai adânc de atât. E cel mai puternic atunci când nu vorbește doar despre bogați, ci despre faptul că oricine altcineva s-ar purta la fel în locul lor, dacă ar primi ocazia. Momentele acestea chiar te pun pe gânduri, dar sunt mai rare decât mi-aș fi dorit.
Vizual, filmul e corect: strălucirea de pe vas și asprimea locului de mai târziu se despart bine, dar nu e genul de film pe care îl vei pomeni pentru imaginile lui. Coloana sonoră lucrează în schimb inteligent: în unele scene, sunetele îl chinuie pe spectator cel puțin la fel de mult ca imaginea.
O satiră în mijlocul unui deceniu de ironizat bogații
La începutul anilor 2020, a devenit dintr-odată la modă să iei elita în râs: Meniul, Parasite, Don't Look Up beau toate din aceeași fântână. Triunghiul tristeţii e, în acest pluton, cel mai brut și cel mai puțin politicos. Nu are tensiunea de thriller a Meniului sau jocul precis cu genurile din Parasite, dar are ceva ce niciunul dintre ele nu are: cruzimea unui regizor care scormonește de ani de zile în aceeași rană și încă găsește în ea dureri noi.
La câțiva ani de la lansare, filmul îmbătrânește bine, poate pentru că tema nu s-a tocit. Iar cine îl revede acum va observa câte detalii mărunte se ascund în fundalul scenelor, detalii pe care la prima vizionare râsul le acoperă.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Celor care iubesc umorul negru, comicul de situație stânjenitor și satira socială și care nu se sperie de puțin dezgust fizic. Fanii filmelor anterioare ale lui Östlund ar trebui să-l trateze ca pe o vizionare obligatorie.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine vrea o comedie alertă și strânsă sau suportă greu scenele jenante întinse la maximum va începe să se uite la ceas pe la jumătatea celor 147 de minute. Nici celor cu stomacul sensibil nu le e recomandat.
Dacă îți place, vezi și: Pătratul (2017), Meniul (2022), Parasite (2019), Don't Look Up (2021)
Întrebări frecvente
Despre ce este Triunghiul tristeţii?
Turiști bogați și modele își petrec vacanța pe un vas de croazieră de lux, până când un căpitan care face politică în gura mare le tulbură lenevia. După scufundarea vasului, supraviețuitorii trebuie să înfrunte noi încercări pe o insulă.
Cât durează Triunghiul tristeţii?
Filmul durează 147 de minute.
Cine a regizat Triunghiul tristeţii?
Filmul este regizat de Ruben Östlund.
Cine joacă în film?
În rolurile principale apar Harris Dickinson (Carl), Charlbi Dean (Yaya), Dolly de Leon (Abigail), Woody Harrelson (Căpitanul) și Zlatko Burić (Dimitry), alături de Vicki Berlin, Henrik Dorsin și Iris Berben.
Te îmbarci pe acest vas sau rămâi pe mal?
Urcă la bord, dar pregătește-te de valuri. Triunghiul tristeţii nu e un film comod și nici nu vrea să fie: e lung, zgomotos, uneori prea explicit, dar în același timp atât de precis țintit și atât de eliberator de amuzant încât îi iert bucuros defectele. Östlund e aici în forma lui cea mai puțin delicată, iar asprimea asta îi stă bine. Și chiar și numai pentru Dolly de Leon ar merita. Pentru mine e un 8 solid, cu o cupă de șampanie pe care, după film, nu o mai savurezi chiar la fel.