Ziua Independenței recenzie: după treizeci de ani, tot cel mai frumos sfârșit al lumii văzut cu popcorn în mână
Există filme care nu îmbătrânesc, ci doar devin tot mai nostalgice, iar Ziua Independenței e exact un astfel de film. În 1996, Roland Emmerich a luat o idee extrem de simplă, nave spațiale uriașe deasupra marilor capitale ale lumii, și a umflat-o atât de tare încât a zguduit un întreg deceniu de cinema. Treizeci de ani mai târziu l-am revăzut și, surprinzător, am avut foarte puțin de iertat.
Zgomotos, naiv, fără nicio jenă în a te manipula emoțional și tocmai de aceea unul dintre cele mai distractive filme catastrofă făcute vreodată.
Ziua Independenței: trailer
Date despre film
| Original | Independence Day |
|---|---|
| Premiera în România | 4.10.1996 |
| Regia | Roland Emmerich |
| Distribuția | Will Smith, Bill Pullman, Jeff Goldblum, Mary McDonnell, Judd Hirsch, Robert Loggia |
| Gen | Filme de acțiune, Filme de aventură, Filme SF |
| Durata | 145 min |
| Clasificare | 12 |
| Țara | Filme americane |
O umbră peste capitale: despre ce e vorba, fără spoilere
Premisa e atât de limpede încât se poate povesti într-o singură frază: nave spațiale uriașe apar din senin și aruncă în umbră marile orașe ale lumii. O parte a omenirii se pregătește de sărbătoare, în sfârșit au venit, în sfârșit nu suntem singuri. Doar că vizitatorii au cu totul alte planuri. Sosesc cu o superioritate zdrobitoare și cu o tehnologie pe lângă care armatele pământene par niște soldăței de jucărie, iar scopul lor nu e nici mai mult, nici mai puțin decât ștergerea completă a civilizației umane.
Atât merită să știi dinainte și, sincer, cred că atât e și permis. Forța filmului nu stă în răsturnări de situație, ci în felul în care împarte această situație teribil de simplă între o mulțime de personaje și le lasă pe fiecare să înfrunte apocalipsa în stilul propriu. Pilot, președinte, om de știință, tată, marginal cu probleme cu băutura: Emmerich așază o întreagă secțiune a societății în fața invadatorilor, și asta face ca totul să fie mai mult decât o simplă împușcăceală.
Will Smith, starul care s-a născut cu adevărat aici
Greu de crezut astăzi, dar în 1996 Will Smith nu era încă Will Smith. Avea deja la activ Prințul din Bel-Air și Băieți răi, însă statutul de star incontestabil al verilor la cinema cred că i l-a adus acest film. În rolul căpitanului Steven Hiller aduce în fiecare scenă atâta dezinvoltură, umor obraznic și prezență fizică încât aproape iese din ecran. E eroul lângă care spectatorul ar sta cel mai bucuros într-un avion, atunci când totul arde.
Cel mai bun lucru la el e că nu se ia în serios de moarte. Un film catastrofă de asemenea dimensiuni s-ar putea îneca ușor în propriul patos, dar Smith înțeapă balonul la fiecare a treia replică. Lejeritatea asta dă ritmul filmului și tot datorită ei nici cele 145 de minute nu obosesc.
Un președinte, un geniu și o echipă întreagă de personaje
Dacă Will Smith e mușchiul filmului, Jeff Goldblum e sistemul lui nervos. În rolul lui David Levinson aduce aceeași figură bâlbâită, genial de agitată, mereu cu mintea în altă parte, pe care am iubit-o în Jurassic Park, și aici funcționează impecabil. Cuplul Smith și Goldblum aduce două energii complet diferite, unul acționează, celălalt înțelege, iar dualitatea asta merge mai bine decât orice explozie.
Bill Pullman, în rolul președintelui Thomas J. Whitmore, construiește un personaj surprinzător de omenesc: nu un lider de statuie, ci un om obosit, plin de îndoieli, peste care se prăbușește brusc greutatea lumii. Alături de el, Mary McDonnell ca Marilyn Whitmore și Margaret Colin ca Constance Spano dau poveștii un chip uman. Judd Hirsch, ca Julius Levinson, e unul dintre cei mai amuzanți actori din distribuția secundară, tatăl bombănitor care reușește mereu să intervină în cel mai prost moment. Robert Loggia, în rolul generalului William Grey, reprezintă aripa militară dură, iar Randy Quaid, ca Russell Casse, oferă cel mai trăsnit și, surprinzător, cel mai simpatic personaj al filmului.
Nu toate personajele primesc destul timp, iar unele par decupate dintr-un tipar. Dar e genul de film în care tiparul nu e o greșeală, ci o promisiune a genului: știi pentru cine vei ține pumnii, iar filmul își respectă promisiunea.
Roland Emmerich, artistul distrugerii
Numele lui Roland Emmerich avea să fie legat ulterior de filme precum Godzilla, Ziua de mâine sau 2012, adică regizorul și-a construit întreaga carieră pe distrugerea spectaculoasă a planetei. Ziua Independenței e bijuteria acestei cariere și cred că de atunci nu a reușit să o depășească. Aici încă exista echilibrul dintre grandoare și joacă.
Ce sare în ochi astăzi e caracterul tangibil al imaginii. La mijlocul anilor nouăzeci, o bună parte din efecte se bazau încă pe machete, foc adevărat și efecte practice, iar după blockbusterele de azi, complet digitale, asta are ceva ciudat de eliberator. Imaginile navelor care se înalță deasupra mulțimilor au devenit iconice, și nu întâmplător: Emmerich știe cum să transmită scara. O umbră uriașă, o mulțime care privește în sus, și deja știi că e de rău.
Și muzica e la locul ei: zgomotoasă, marțială, înălțătoare, exact genul care face scaunul din sală să vibreze puțin. Nici urmă de subtilitate, dar nici nu la acest film trebuie căutată subtilitatea.
Unde se împiedică filmul
Să recunoaștem, nu e un film inteligent și nici nu vrea să fie. Scenariul e plin de coincidențe comode, simplificări și soluții la care și un copil de doisprezece ani ar ridica din sprâncene. Știința e cam la fel de credibilă ca logica unui desen animat de sâmbătă dimineața. Cine e alergic la așa ceva va avea destule motive să strănute.
Cealaltă critică ce nu poate fi ocolită e doza uriașă de patos american. Titlul nu e întâmplător, iar filmul nici nu ascunde cine salvează aici lumea. Eu văd azi asta mai degrabă ca pe o oglindă a epocii și o exagerare simpatică decât ca pe o propagandă deranjantă, dar înțeleg dacă pentru cineva e prea mult. În plus, cele 145 de minute se simt puțin în a doua jumătate: sunt câteva scene care puteau fi scurtate liniștit.
- Puncte forte: staruri, ritm, imagini de neuitat.
- Puncte slabe: găuri de logică, patriotism siropos, durată întinsă.
De ce îl revedem și după treizeci de ani?
Pentru că filmul e amprenta unei epoci. Din el răzbate încrederea în sine a Hollywoodului de la mijlocul anilor nouăzeci: credința că ajung o idee bună, câțiva actori carismatici și un buget uriaș ca să se nască o experiență de cinema trăită împreună. Astăzi, când marile filme spectaculoase sunt adesea rotițe în universuri cu zeci de părți, e reconfortant să vezi un blockbuster rotund în sine, care nu e reclamă pentru episodul următor.
Ziua Independenței a devenit un manual al genului. Tot ce a urmat în zona marilor filme catastrofă cu personaje multiple a învățat, într-o formă sau alta, de la el sau a polemizat cu el. Cred că e acel caz rar în care un film e în același timp o plăcere vinovată și o adevărată piatră de hotar în istoria cinemaului.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru toți cei care iubesc acțiunea SF de mare amploare și spectaculoasă, blockbusterele anilor nouăzeci, carisma lui Will Smith și Jeff Goldblum, și care pentru o seară își închid bucuroși partea critică a creierului.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine caută un SF logic, cu fundament științific, sau cine e iritat de patriotismul american împins la maximum ar face bine să aleagă ceva mai reținut.
Dacă îți place, vezi și: Războiul lumilor (2005), Armageddon (1998), Marte atacă! (1996), Ziua de mâine (2004), Bărbați în negru (1997)
Întrebări frecvente
Despre ce este Ziua Independenței?
Nave extraterestre uriașe apar deasupra marilor capitale ale lumii. O parte a omenirii se pregătește să sărbătorească, dar vizitatorii, cu o superioritate zdrobitoare și o tehnologie net superioară, plănuiesc distrugerea civilizației umane.
Cât durează Ziua Independenței?
Filmul durează 145 de minute.
Când a avut premiera Ziua Independenței în România?
Filmul a avut premiera în România pe 4 octombrie 1996.
Cine a regizat Ziua Independenței și cine joacă în rolurile principale?
Regizorul este Roland Emmerich. În rolurile principale apar Will Smith, Bill Pullman, Jeff Goldblum, Mary McDonnell, Judd Hirsch, Robert Loggia, Randy Quaid și Margaret Colin.
Care este titlul original al filmului Ziua Independenței?
Titlul original al filmului american este Independence Day.
Merită să scuturi de praf această invazie și după treizeci de ani?
Categoric da. Ziua Independenței nu e fără cusur, ba uneori e de-a dreptul prost, dar e făcut cu un elan, o inimă și o forță a starurilor pe care majoritatea filmelor spectaculoase de azi nu pot decât să le invidieze. Will Smith a devenit aici un adevărat star de cinema, Jeff Goldblum a demonstrat aici că rolul geniului bâlbâit e etern, iar Roland Emmerich a distrus aici lumea în felul cel mai savuros. Stinge lumina, dă volumul tare și lasă umbra să te măture. Rareori e atât de plăcut să privești cum se sfârșește lumea.