Planeta maimuțelor, recenzie: lumea pe dos a lui Tim Burton, în care omul devine pradă
Puține remake-uri au fost atât de criticate și, totuși, revăzute de atâtea ori. În 2001, Tim Burton a pus mâna pe una dintre cele mai celebre povești SF și a scos din ea un film ciudat, spectaculos, pe alocuri stângaci, dar niciodată plictisitor. După douăzeci și cinci de ani, întrebarea a rămas aceeași: eșec genial sau film de aventuri subestimat?
Impresionant ca imagine și ca personaje simiene, destul de șubred pe partea umană, un film de aventuri pe care răufăcătorul lui Tim Roth îl salvează și astăzi.
Planeta maimuțelor: trailer
Date despre film
| Original | Planet of the Apes |
|---|---|
| Premiera în România | 26.10.2001 |
| Regia | Tim Burton |
| Distribuția | Mark Wahlberg, Tim Roth, Helena Bonham Carter, Michael Clarke Duncan, Paul Giamatti, Estella Warren |
| Gen | Thrillere, Filme SF, Filme de acțiune, Filme de aventură |
| Durata | 119 min |
| Clasificare | 12 |
| Țara | Filme americane |
Lumea în care omul e vânatul
Premisa e simplă și funcționează și azi. Un astronaut, căpitanul Leo Davidson, aterizează forțat pe o planetă necunoscută și ajunge aproape imediat în mijlocul unor oameni care fug pentru viața lor. Descoperă repede că aici ordinea firească s-a inversat: omul e specia inferioară, iar puterea se află în mâinile maimuțelor, puternice și dominatoare, care organizează adevărate vânători împotriva semenilor noștri.
Sosirea lui Leo nu rămâne fără urmări. Prezența lui pune la îndoială ordinea stabilită și poate fi primul pas spre o schimbare radicală. Mai mult nici nu merită să știi dinainte, pentru că forța filmului stă tocmai în felul în care construiește treptat, sub ochii noștri, această societate întoarsă pe dos. Cine cunoaște clasicul din 1968 știe, desigur, că marea întrebare a acestei lumi este mereu ce loc e, de fapt, acesta. Burton mizează și el pe această curiozitate, doar că în stilul lui grotesc, de poveste întunecată.
Tim Burton în junglă: alegere inspirată sau neînțelegere?
În 2001, numele lui Tim Burton era o garanție a excentricității. Regizorul lui Batman, Edward Scissorhands și Mars Attacks! fusese mereu maestrul figurilor bizare, al marginalilor și al lumilor stilizate, așa că pe hârtie părea alegerea perfectă pentru o planetă condusă de maimuțe. Și, într-o anumită măsură, chiar a fost.
Societatea simienă e plină de detalii tipice lui Burton: ierarhie, ceremonial, aroganță aristocratică și o doză de umor negru care uneori se potrivește surprinzător de bine. În același timp, se simte că avem de-a face cu o producție uriașă de studio, în care regizorul nu și-a putut da frâu liber cum o face în filmele lui mai mici și mai personale. Rezultatul e un film cu două suflete: o jumătate e fantezie de autor, cealaltă e blockbuster de vară, iar cele două nu se înțeleg mereu între ele.
Părerea mea e că Burton strălucește acolo unde se poate ocupa de maimuțe. Când atenția se mută pe oameni, filmul devine brusc mult mai cenușiu și mai generic, ca și cum un alt regizor ar fi preluat camera.
Maimuțele în lumina reflectoarelor: distribuția
Dacă ar exista un singur motiv pentru a vedea acest film, acela ar fi Thade, interpretat de Tim Roth. Știm încă din Reservoir Dogs și Pulp Fiction cât de bine joacă personajele imprevizibile, iar aici construiește un răufăcător autentic, amenințător, aproape animalic. Fiecare mișcare e încordată, fiecare scenă cu el e periculoasă. Sub mască joacă mai mult decât mulți actori cu fața descoperită.
Helena Bonham Carter, în rolul lui Ari, e centrul emoțional al filmului. După Fight Club primește din nou un personaj neobișnuit și aduce surprinzător de multă căldură, curiozitate și inteligență unei figuri care, la prima vedere, pare doar o maimuță. Michael Clarke Duncan, uriașul blând din The Green Mile, arată ca Attar exact opusul: autoritate și duritate militărească. Iar Limbo, jucat de Paul Giamatti, e cel mai savuros personaj secundar, un tip cu o morală îndoielnică, la care fiecare replică e un cadou.
Distribuția e completată de Cary-Hiroyuki Tagawa (Krull) și David Warner (Sandar), doi veterani care dau greutate scenelor chiar și în puținul timp pe care îl au pe ecran.
Și aici apare punctul slab. Mark Wahlberg, în rolul căpitanului Leo Davidson, e corect, dar nimic mai mult. După Boogie Nights știm că are talent, însă scenariul îi dă un erou de acțiune destul de unidimensional, cu puține ocazii de a arăta profunzime. Daena, interpretată de Estella Warren, primește și mai puțin: e prezentă, e frumoasă, dar povestea nu face aproape nimic cu ea. Paradoxul e evident: personajele umane ale filmului sunt mult mai puțin umane decât maimuțele.
Ce impresionează și azi: măști, decoruri, atmosferă
După douăzeci și cinci de ani, e surprinzător cât de bine arată filmul. Maimuțele au fost create cu măști și machiaj practic, iar această prezență fizică, palpabilă, oferă ceva ce soluțiile digitale de azi nu reușesc întotdeauna. Expresiile actorilor trec prin mască, limbajul corpului e lucrat în cele mai mici detalii, maimuțele sar, mârâie și e perfect credibil că ele stăpânesc această lume.
Decorurile, costumele și atmosfera orașului maimuțelor, întunecată, apăsătoare, deopotrivă străveche și ciudat de civilizată, sunt excelente. Aici Burton e în elementul lui: fiecare cadru e plin de detalii și texturi. Muzica și sunetul redau foarte bine sălbăticia, cu tobe și ritmuri tribale care se potrivesc de minune scenelor de vânătoare. Într-un film aflat la granița dintre thriller, SF, acțiune și aventură, această bogăție senzorială contează enorm.
Unde se împiedică: scenariul și ritmul
Cele 119 minute nu par multe, dar filmul se poticnește pe alocuri. Prima jumătate, în care Leo și noi, spectatorii, descoperim împreună această lume, e de-a dreptul captivantă. Mai târziu însă acțiunea alunecă tot mai mult spre confruntări spectaculoase, iar profunzimea filozofică ce a transformat originalul din 1968 într-un clasic rămâne adesea simplu decor.
Promisiunea unei schimbări radicale, motorul poveștii, nu se desfășoară cu forța la care mă așteptam. Rămâne prea puțin timp pentru a înțelege ce înseamnă, în această lume, să fii om sau maimuță. O parte din dialoguri sună de-a dreptul stângaci. Filmul e mai degrabă o experiență decât o idee, iar cine caută tăișul critic social al originalului va fi dezamăgit.
Despre final nu scriu nimic, dar vă spun atât: o bună parte din discuțiile despre film se învârt și azi în jurul lui. Unii îl adoră pentru îndrăzneală, alții rămân nedumeriți. Vedeți-l și judecați singuri.
În umbra originalului
Orice remake e condamnat la comparații, iar filmului lui Burton asta nu i-a priit. Planeta maimuțelor din 1968 e una dintre pietrele de temelie ale SF-ului, cu interpretarea legendară a lui Charlton Heston și un final pe care îl știe toată lumea. Burton nici n-a încercat să facă o copie fidelă: a regândit figurile, a adus personaje proprii și a pus accentul pe spectacol și aventură.
Privit retrospectiv, filmul e o piesă de tranziție ciudată în istoria francizei. Noua trilogie, pornită în 2011, a dus povestea într-o cu totul altă direcție, cu un ton mult mai serios și mai dramatic. Versiunea lui Burton rămâne astfel singură: nici continuare, nici început, mai degrabă un ocol excentric și colorat, care tocmai de aceea merită judecat separat.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc universul vizual grotesc al lui Tim Burton, efectele practice cu măști și SF-ul de aventură de modă veche. Pentru fanii lui Tim Roth, obligatoriu.
- Mai bine sari peste, dacă: Cine așteaptă critica socială profundă a clasicului din 1968 sau caută personaje umane bine conturate va fi dezamăgit.
Dacă îți place, vezi și: Planeta maimuțelor (1968), Rise of the Planet of the Apes (2011), Dawn of the Planet of the Apes (2014), Mars Attacks! (1996), Pitch Black (2000)
Întrebări frecvente
Despre ce este Planeta maimuțelor (2001)?
Un astronaut, căpitanul Leo Davidson, aterizează forțat pe o planetă unde domnesc maimuțele, iar oamenii, considerați o specie inferioară, fug din calea vânătorilor. Sosirea lui Leo poate fi primul pas spre o schimbare radicală.
Când a avut premiera în România Planeta maimuțelor?
Filmul a avut premiera în cinematografele din România pe 26 octombrie 2001.
Cât durează Planeta maimuțelor?
Filmul durează 119 minute.
Se poate viziona Planeta maimuțelor cu copiii?
Pentru copiii mici nu e potrivit, din cauza scenelor tensionate de vânătoare și a confruntărilor violente. Adolescenții îl pot urmări fără probleme.
Cine a regizat versiunea din 2001 a filmului Planeta maimuțelor?
Filmul a fost regizat de Tim Burton.
Cine îl joacă pe Thade în Planeta maimuțelor?
Rolul lui Thade este interpretat de Tim Roth, alături de Mark Wahlberg, Helena Bonham Carter, Michael Clarke Duncan și Paul Giamatti.
Merită să mai aterizezi azi pe planeta maimuțelor?
Da, dar să știi la ce te înhami. Nu e unul dintre marii clasici ai SF-ului, ci un film de aventuri de vară spectaculos, ciudat și puțin dezechilibrat, în care maimuțele sunt mai vii decât oamenii. Pentru Tim Roth, Helena Bonham Carter și Paul Giamatti, dar și pentru măștile și decorurile care îți taie și azi respirația, merită o revedere într-o seară liberă. Iar dacă nu l-ai văzut niciodată, pune-l lângă originalul din 1968 într-un weekend și îți garantez că veți avea ce discuta după. De la mine primește 6 puncte din 10, iar un punct întreg vine numai din crizele de furie ale lui Thade.