Moulin Rouge! recenzie: nebunia amoroasă strălucitoare, zgomotoasă și sfâșietoare a lui Baz Luhrmann
Există filme de care în primele cinci minute fie fugi, fie te îndrăgostești iremediabil, iar Moulin Rouge! este exact așa. Drama muzicală din 2001 a lui Baz Luhrmann se năpustește asupra spectatorului ca dopul unei sticle de șampanie, iar cine rezistă primului asalt primește o poveste de dragoste pe care nimeni n-a reușit cu adevărat s-o copieze de atunci.
Exagerat, haotic, la limita kitschului, și tocmai de aceea unul dintre cele mai pătimașe filme muzicale făcute vreodată.
Date despre film
| Premiera în România | 9.11.2001 |
|---|---|
| Regia | Baz Luhrmann |
| Distribuția | Ewan McGregor, Nicole Kidman, John Leguizamo, Jim Broadbent, Richard Roxburgh, Garry McDonald |
| Gen | Drame, Filme romantice, Filme muzicale |
| Durata | 128 min |
| Clasificare | 12 |
| Țara | Filme australiene, Filme americane |
Unde poți vedea Moulin Rouge!?
| Cu abonament |  Disney Plus |
|---|---|
| De închiriat |  Rakuten TV |
| De cumpărat | Rakuten TV |
Paris, boemi și o iubire care nu încape în cabaret
Premisa e simplă, aproape de basm. Suntem în Parisul de la cumpăna secolelor. Christian este un scriitor tânăr, cu un talent strălucit, care, împotriva voinței tatălui său, își petrece zilele în cercul boem al pictorului Toulouse-Lautrec. Lautrec îl introduce în lumea artiștilor din Montmartre și, bineînțeles, în universul sclipitor, decadent și dezlănțuit al cabaretelor, unde totul se poate cumpăra și totul e posibil. Cu o singură excepție: iubirea sinceră.
Iar Christian, cum se întâmplă de obicei cu scriitorii tineri, alege fix asta. Se îndrăgostește nebunește de Satine, cea mai adulată vedetă a celui mai rău famat cabaret din Paris. Din acel moment, filmul nu te mai întreabă dacă ai încredere în marea iubire. Pur și simplu ți-o strigă în față, o dansează și o cântă.
Recunosc, povestea în sine nu e cel mai original lucru de pe lume. Motivul artistului sărac și al vedetei inaccesibile e vechi cât teatrul. Numai că Luhrmann nu mizează pe surpriză, ci pe amplificarea emoțiilor. E ca la operă: știi că o să doară și totuși rămâi până la final.
Ewan McGregor și Nicole Kidman: doi actori care chiar cântă
Cheia succesului stă în faptul că cei doi protagoniști se aruncă fără rezerve în nebunie. Christian al lui Ewan McGregor e naiv, entuziast, puțin stângaci și cântă cu o asemenea sinceritate încât uiți cât de riscant e un astfel de lucru pentru un actor de film. N-are nici urmă de cinism, iar asta salvează totul, pentru că un erou ironic, care face cu ochiul publicului, ar fi dărâmat întreaga construcție.
Nicole Kidman, în rolul lui Satine, e în același timp divă, femeie de afaceri și fată fragilă. Într-o clipă e o vedetă de spectacol plină de strălucire, în următoarea un om speriat care nu are unde să fugă. Este unul dintre cele mai bune roluri ale ei și e greu să-ți imaginezi pe altcineva cu părul roșu și rochia de seară sclipitoare.
Dintre actorii secundari, Jim Broadbent ca Harold Zidler e un circ întreg, în sensul cel mai bun: proxenet, impresar și supraviețuitor deopotrivă. John Leguizamo în rolul lui Toulouse-Lautrec e sufletul boem al filmului, iar Richard Roxburgh, ca Ducele, îl joacă pe bărbatul bogat și posesiv cu un dezgust atât de voluptuos încât aproape îl poți atinge. Îi mai avem pe Garry McDonald, Jacek Koman și Matthew Whittet, care dau viață pestriței companii din Montmartre.
Baz Luhrmann, dictatorul foarfecii de montaj
Dacă cineva a spus vreodată că stilul unui regizor e inconfundabil, cu siguranță s-a gândit la Baz Luhrmann. Cine a văzut Romeo + Juliet bănuiește la ce să se aștepte: tăieturi fulgerătoare, mișcări de cameră amețitoare, exagerare teatrală și cultură pop exact acolo unde te aștepți cel mai puțin.
Prima jumătate de oră îl pune serios la încercare pe spectator. Ritmul pare al unui film mut dat pe repede înainte, peste care cineva a răsturnat o cutie de sclipici. Mulți renunță aici și îi înțeleg. Dar haosul e deliberat: Luhrmann vrea să arate cât de amețitoare, mincinoasă și zgomotoasă e această lume, pentru ca apoi, în momentele mai liniștite, iubirea să lovească și mai puternic.
E unul dintre acele cazuri rare în care exagerarea nu e un defect, ci genul însuși. Luhrmann nu vrea un Paris realist, ci un teatru de vis, în care fiecare emoție se aude de zece ori mai tare.
Hituri pop în Montmartre: muzica ce duce totul în spate
Aici ajungem la motivul pentru care Moulin Rouge! a devenit cu adevărat legendar. Luhrmann nu folosește muzică de epocă, ci amestecă, taie și coase laolaltă piese pop cunoscute, într-un fel de mixtape uriaș al îndrăgostiților. Rezultatul e amuzant, îndrăzneț și surprinzător de emoționant.
Numerele muzicale nu sunt decor, ci motorul poveștii. Personajele cântă atunci când nu mai pot vorbi, iar această veche regulă a musicalului funcționează aici impecabil. Dintr-un singur duet afli mai multe despre Christian și Satine decât din zece pagini de dialog.
Pentru cine iubește muzica, filmul e pe jumătate joc: să recunoști de unde vine un vers, o melodie, un refren. Iar cine nu cunoaște piesele primește oricum toată încărcătura emoțională, pentru că orchestrația și interpretarea spun totul.
Unde se fisurează strălucirea?
Nu sunt un fan orb, filmul are și slăbiciuni. Umorul din primele secvențe, cu aer de farsă, nu va prinde la toată lumea, iar la câteva gaguri chiar și eu m-am uitat în tavan. Ritmul obosește pe alocuri, iar filmul vrea atât de mult totul deodată încât uneori se pierde printre propriile decoruri.
Și scheletul poveștii e simplu, iar dintre personaje, mai ales cele secundare sunt mai degrabă figuri decât oameni. Cine caută o dramă romantică nuanțată și lentă primește aici operetă, nu finețe cehoviană.
- Ce funcționează: cei doi protagoniști, muzica, spectacolul vizual, pasiunea.
- Ce merge mai puțin: începutul turat la maximum, clovneriile, scheletul subțire al poveștii.
De ce îl revedem și după un sfert de secol?
Pentru că aproape niciun alt film nu îndrăznește să fie atât de sentimental. Moulin Rouge! nu se rușinează că vrea ceva mare, că vrea lacrimi, că vrea să creadă în iubire într-o lume în care totul are un preț. Azi, când majoritatea filmelor se apără de patos cu o ironie complice, această deschidere pare aproape revoluționară.
În cele 128 de minute, filmul te poartă de la farsă spre tragedie, iar cine parcurge drumul alături de el va fredona probabil piesele multă vreme după aceea.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru fanii musicalurilor, pentru iubitorii marilor drame romantice pătimașe și pentru oricine se bucură când un film e îndrăzneț, exagerat și spectaculos.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cine nu suportă montajul alert, stilul teatral și cântecele care izbucnesc din senin, prima jumătate de oră va fi un chin.
Dacă îți place, vezi și: Romeo + Juliet (1996), Chicago (2002), Marele Gatsby (2013), Cabaret (1972), La La Land (2016)
Întrebări frecvente
Despre ce este Moulin Rouge!?
În Parisul de la începutul secolului XX, Christian, un tânăr scriitor, ajunge în cercul boem al lui Toulouse-Lautrec și se îndrăgostește de Satine, vedeta adulată a celui mai rău famat cabaret din oraș.
Cât durează Moulin Rouge!?
Filmul are 128 de minute.
Cine a regizat Moulin Rouge!?
Baz Luhrmann, într-o producție australiano-americană.
Cine sunt actorii principali?
Ewan McGregor (Christian), Nicole Kidman (Satine), John Leguizamo (Toulouse-Lautrec), Jim Broadbent (Harold Zidler) și Richard Roxburgh (Ducele).
Când a avut premiera Moulin Rouge! în România?
Filmul a rulat în cinematografele din România începând cu 9 noiembrie 2001.
Treci pragul morii roșii sau rămâi afară?
Moulin Rouge! nu vrea să placă tuturor și tocmai de aceea îl iubesc atât de mulți. E zgomotos, kitsch, exagerat și, în același timp, atât de sincer romantic încât până la final se înmoaie și cel mai cinic spectator. Dacă nu l-ai văzut încă, dă-i o șansă și rezistă primei jumătăți de oră. Dacă l-ai văzut deja, e momentul să-l pui din nou: Kidman și McGregor te ating la inimă la fel de tare și astăzi.