La cinci pași de tine, recenzie: o iubire în care cel mai mare gest e să nu-l atingi pe celălalt
Există filme despre care știi încă de la afiș că nu are rost să te așezi în fața lor fără un pachet de șervețele, iar La cinci pași de tine e exact unul dintre ele. Drama romantică regizată de Justin Baldoni spune povestea a doi adolescenți cu fibroză chistică, obligați de boală să stea la distanță unul de celălalt. Rețeta e cunoscută, ingredientele sunt uneori prea dulci, dar Haley Lu Richardson pune atâta suflet în rol încât e greu să-i reziști.
O dramă pentru adolescenți previzibilă și pe alocuri insistent sentimentală, ridicată mult peste media genului de interpretarea sinceră și luminoasă a lui Haley Lu Richardson.
Date despre film
| Original | Five Feet Apart |
|---|---|
| Premiera în România | 3.5.2019 |
| Regia | Justin Baldoni |
| Distribuția | Haley Lu Richardson, Cole Sprouse, Moisés Arias, Kimberly Hébert Gregory, Parminder Nagra, Claire Forlani |
| Gen | Filme romantice, Drame |
| Durata | 116 min |
| Clasificare | 12 |
| Țara | Filme americane |
Despre ce e La cinci pași de tine, fără spoilere?
Stella Grant are șaptesprezece ani și, din multe puncte de vedere, e o adolescentă cât se poate de obișnuită: nu se dezlipește de laptop și își adoră cei mai buni prieteni. Doar că își petrece cea mai mare parte a timpului în spital, pentru că are fibroză chistică. Viața ei funcționează pe bază de liste, reguli și o disciplină de fier, fiecare medicament și fiecare tratament au locul și ora lor.
Ordinea asta construită cu grijă e dată peste cap de Will Newman, un pacient imposibil de chipeș, care trăiește și el cu fibroză chistică. Între ei începe aproape imediat un flirt, însă regulile sunt clare și nu iartă: trebuie să păstreze mereu distanța de siguranță. Cu cât relația lor devine mai puternică, cu atât crește tentația de a sfida prescripțiile. Lucrurile se complică și mai mult pentru că Will se revoltă împotriva propriului tratament, iar Stella încearcă să-l convingă să-și trăiască viața din plin. Marea întrebare rămâne: cum poți salva pe cineva pe care nici măcar nu ai voie să-l atingi?
Mai mult nici nu merită să știi dinainte. Forța filmului stă oricum în felul în care dezvoltă această premisă simplă, dar crudă.
O premisă care doare de la sine
Sincer vorbind, cea mai bună idee a filmului e deja în punctul de plecare. Filmele romantice mizează de decenii pe sărut, pe îmbrățișare, pe mâinile care se caută. Aici tocmai acestea sunt interzise. Fiecare moment în care doi personaje s-ar apropia unul de altul e în același timp romantic și înfricoșător, pentru că spectatorul știe foarte bine ce e în joc.
E o capcană dramaturgică foarte generoasă, iar filmul o folosește inteligent. Cele mai bune scene sunt cele în care iubirea se manifestă peste distanță: într-o privire, într-un gest mic și ingenios, într-un moment împărțit care totuși nu poate fi cu adevărat împărțit. În clipele acestea, La cinci pași de tine spune chiar mai mult despre dorință și renunțare decât producțiile obișnuite ale genului.
Un mic detaliu amuzant: titlul românesc vorbește despre cinci pași, iar cel original despre cinci picioare, unitatea de măsură americană. Esența e aceeași, un gol măsurabil și nemilos între doi oameni, impus nu de sentimente, ci de medicină.
Haley Lu Richardson duce totul pe umeri
Dacă ar trebui să dau un singur motiv pentru care să vezi filmul, acela ar fi Haley Lu Richardson. Cine a văzut-o în Columbus știe cât de fin poate juca, iar aici, într-un registru mult mai mainstream, demonstrează că și dintr-o fată obsedată de control, agățată de liste, poate ieși un personaj în carne și oase, ușor de iubit. Stella ei nu e un înger suferind, ci un om amuzant, enervant, încăpățânat și foarte viu. Când plânge, nu scenariul plânge în locul ei, ci ea.
Cole Sprouse primește în rolul lui Will clasicul băiat rău și inaccesibil: cinic, rebel, un tip care ignoră regulile și care, evident, e mult mai vulnerabil pe dinăuntru. De la Riverdale încoace, Sprouse știe cum să privească întunecat spre cameră, și asta face și aici. Funcționează, dar personajul e mult mai șablonard decât Stella, iar actorul nu reușește să depășească pe deplin acest lucru.
Dintre rolurile secundare, Moisés Arias, în rolul lui Poe, aduce căldură și umor autentic și e una dintre cele mai plăcute surprize ale filmului. Kimberly Hébert Gregory o face credibil pe Barb, asistenta severă, dar iubitoare, cea care întruchipează regulile și pe care totuși nu ai cum s-o urăști. Parminder Nagra, ca Dr. Hamid, și Claire Forlani, ca Meredith, completează distribuția cu o prezență mai discretă, dar solidă.
Justin Baldoni și apăsatul pe butoanele emoției
Regizorul Justin Baldoni, pe care mulți îl știu mai degrabă ca actor, se vede că își dorește foarte mult un singur lucru: să plângi. Asta e în același timp punctul forte și slăbiciunea filmului. Mediul spitalicesc, camerele mici, holurile, tuburile și aparatele redau credibil lumea în care trăiesc acești tineri, iar din fericire boala nu e doar decor, ci chiar le definește viața de zi cu zi.
Pe de altă parte, Baldoni nu are suficientă încredere în propriul material. Când o scenă funcționează deja de la sine, mai vine o coloană sonoră lacrimogenă, un moment cu încetinitorul, o replică puțin prea scrisă. Cu cele 116 minute ale sale, filmul se și lungește vizibil, iar treimea din mijloc are momente moarte pe care un montaj mai strâns le-ar fi putut tăia fără probleme.
Vizual, e o lucrare corectă și curată, care nu vrea să spună ceva grandios și nici nu are nevoie. Imaginile sunt calde, culorile blânde, totul servește ca atenția să rămână pe chipurile celor doi protagoniști.
Unde se poticnește filmul?
Cea mai mare problemă e previzibilitatea. Cine a văzut deja câteva romanțe adolescentine despre boală va intui destul de bine în ce montagne russe emoțional urcă. Filmul nu vrea să surprindă, ci parcurge arcul consacrat al genului, doar cu o răsturnare nouă și ingenioasă.
- Personajul lui Will se sprijină prea mult pe șablonul genului, iar revolta lui pare adesea mai mult o poză decât un conflict interior real.
- Tonul e uneori prea dulce, iar dialogurile sună pe alocuri ca scoase dintr-o colecție de citate de pe rețelele sociale.
- Ritmul e inegal, scenele bune sunt urmate uneori de umplutură.
Cu toate acestea, filmul nu e cinic. Se vede că își ia în serios subiectul și personajele, și asta contează mult. Într-o asemenea poveste ar fi fost ușor ca boala să fie folosită doar ca instrument de stors lacrimi, dar La cinci pași de tine măcar încearcă să arate ce înseamnă să trăiești cu ea.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc romanțele adolescentine cu emoții mari și nu se supără dacă un film îi manipulează puțin, atâta timp cât la final pot plânge cu poftă. Pentru fanii lui Haley Lu Richardson, obligatoriu.
- Mai bine sari peste, dacă: Cei alergici la kitsch și la poveștile previzibile, sau cei care caută un film lejer și vesel pentru o întâlnire, ar face bine să-l ocolească de departe.
Dacă îți place, vezi și: Sub aceeași stea (2014), Everything, Everything (2017), If I Stay (2014), A Walk to Remember (2002)
Întrebări frecvente
Despre ce e La cinci pași de tine?
Despre doi adolescenți cu fibroză chistică, Stella și Will, care se îndrăgostesc în spital, dar din cauza bolii trebuie să păstreze distanța unul față de celălalt și nici măcar nu au voie să se atingă.
Când a avut premiera La cinci pași de tine în România?
Filmul a intrat în cinematografele din România pe 3 mai 2019.
Cât durează La cinci pași de tine?
Filmul are 116 minute.
Cine a regizat La cinci pași de tine și cine joacă în rolurile principale?
Filmul american a fost regizat de Justin Baldoni. În rolurile principale apar Haley Lu Richardson (Stella) și Cole Sprouse (Will), alături de Moisés Arias, Kimberly Hébert Gregory și Parminder Nagra.
Care este titlul original al filmului La cinci pași de tine?
Titlul original al filmului este Five Feet Apart.
Merită să sacrifici un pachet întreg de șervețele?
La cinci pași de tine nu va rescrie regulile dramei romantice și nici nu își propune asta. E previzibil, pe alocuri prea dulce, iar regia lui Justin Baldoni apasă uneori pe butoanele emoției mai insistent decât ar fi cazul. Și totuși are ceva foarte omenesc: o idee de pornire excelentă, care scoate tensiune din atingerea interzisă, și o Haley Lu Richardson care face credibilă fiecare scenă în care apare.
Dacă într-o seară ploioasă ai chef tocmai de un film bun de plâns, poți alege mult mai prost de atât. Pregătește doar șervețelele și nu te aștepta la surprize. Emoțiile, oricât de mult le-ai anticipa, tot te vor ajunge din urmă.