Drumul, recenzie: cea mai tăcută și mai crudă scrisoare de dragoste de la tată la fiu, la capătul lumii
Există filme pe care le vezi o singură dată în viață și care apoi îți rămân ani la rând undeva în piept. Drumul e exact așa: o dramă postapocaliptică fără supereroi, fără explozii spectaculoase și fără răsturnări de situație salvatoare. Doar un tată, un fiu, un cărucior de supermarket ruginit și întrebarea dacă mai are vreun rost să rămâi om. Filmul lui John Hillcoat nu te distrează, ci te stoarce încet și metodic, iar tocmai pentru asta îl iubesc.
O dramă de supraviețuire crudă, cenușie și nemilos de sinceră, pe care Viggo Mortensen o ridică printre vârfurile genului cu unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale.
Date despre film
| Original | The Road |
|---|---|
| Regia | John Hillcoat |
| Distribuția | Viggo Mortensen, Kodi Smit-McPhee, Charlize Theron, Robert Duvall, Guy Pearce, Molly Parker |
| Gen | Filme de aventuri, Drame |
| Durata | 111 min |
| Țara | Filme americane |
Despre ce este Drumul? Cenușă, foame și un cărucior de supermarket
Premisa e cât se poate de simplă și tocmai de aceea funcționează. Cu mulți ani în urmă, America a fost lovită de o catastrofă misterioasă. Energia s-a dus, a venit foametea, iar supraviețuitorii s-au întors unii împotriva altora. Când începe filmul, civilizația nu mai e decât o amintire: bandele stăpânesc ținuturile, violența a devenit singura lege și toată lumea trăiește doar pentru următoarea îmbucătură.
În lumea asta, un tată și fiul lui pornesc spre ocean. Tot ce au încape într-un cărucior de supermarket hodorogit. Zi de zi trebuie să lupte pentru mâncare, cu frigul, cu natura și cu cei care și-au pierdut de mult omenia. Singurul lor sprijin e legătura dintre ei: amintirile și dragostea care încă le-a mai rămas.
Filmul nu explică nimic. Nu aflăm ce s-a întâmplat de fapt, și cred că asta e o alegere excelentă. Cauza catastrofei nu contează aici deloc. Întrebarea nu e cum s-a terminat lumea, ci ce rămâne din noi după aceea.
Viggo Mortensen cum nu l-ai mai văzut
Cine îl știe pe Viggo Mortensen mai ales ca Aragorn din Stăpânul inelelor va avea o mare surpriză. Ținuta regală, carisma, eroismul cu sabia în mână dispar complet. În locul lor avem un tată flămând, slab ca un schelet, mereu speriat, în fiecare gest al căruia se simt epuizarea și teama că nu își va putea apăra copilul.
Jocul lui Mortensen e genial pentru că nu încearcă niciodată să placă. Tatăl e uneori dur, uneori crud, uneori ia decizii cu care nici spectatorul nu e de acord. Și totuși, în fiecare clipă simțim că toate pornesc dintr-un singur lucru: iubirea necondiționată pentru fiul lui. E unul dintre cele mai dureroase portrete de tată pe care le-am văzut pe ecran.
Kodi Smit-McPhee, în rolul băiatului, e de-a dreptul uluitor. Rar vezi la un actor copil un joc atât de firesc, fără nicio afectare. El e busola morală a filmului: băiatul e cel care încă pune întrebări, cel căruia încă îi e milă de străini, cel care încă mai crede că există oameni buni. Chimia dintre ei duce în spate tot filmul și n-am găsit în ea niciun moment fals.
Roluri secundare care te ard în câteva minute
Distribuția poate părea exagerată pentru o dramă atât de intimă, dar Hillcoat știe ce să facă cu vedetele. Charlize Theron o joacă pe mamă și, deși are mai puțin timp pe ecran, scenele ei sunt grele și bântuitoare. Theron, care a câștigat Oscarul pentru Monster, arată și aici că poate spune o tragedie întreagă din câteva priviri.
Bătrânul Eli al lui Robert Duvall e unul dintre cele mai memorabile episoade ale filmului. Legenda din Nașul și Apocalypse Now construiește în scurt timp un personaj care e deopotrivă jalnic, înțelept și înfricoșător. Guy Pearce ca veteran, Molly Parker ca femeia binevoitoare, Michael Kenneth Williams ca hoțul și Garret Dillahunt ca membrul unei bande sunt piese mici, dar precise, ale mozaicului. Fiecare întâlnire e un nou test: în cine mai poți avea încredere în lumea asta?
Lumea cenușie a lui John Hillcoat
Regia lui John Hillcoat e reținută, și o spun ca pe un compliment. Nu vrea să facă un film de acțiune din sfârșitul lumii și nu îți bagă ororile sub nas, deși ar putea. Violența plutește mereu în aer, dar cea mai mare parte a tensiunii vine din așteptare, din liniște, din crengile care trosnesc și din sunetele îndepărtate.
Imaginea e uimitoare, în felul ei deprimant. Păduri arse, cer plumburiu, drumuri acoperite de cenușă, case părăsite. Filmul aproape că scoate culorile din cadru, iar când lumina caldă apare totuși pentru o clipă, într-o amintire, doare aproape fizic. Rar am văzut un film care să te facă să simți atât de bine frigul și foamea.
Muzica și sunetul întăresc aceeași melancolie. Fără acompaniament zgomotos, ci melodii fine, triste și multă, multă liniște. Pe toată durata celor 111 minute, Hillcoat păstrează atmosfera asta apăsătoare și totuși tandră.
Unde doare prea tare și unde încetinește?
Voi fi sincer: Drumul nu e pentru toată lumea, și nici nu încearcă să ascundă asta. Ritmul e lent, povestea e episodică, iar cine așteaptă un arc narativ clasic și mari răsturnări de situație ar putea fi dezamăgit. Sunt porțiuni în care filmul doar înaintează, pas cu pas, și atunci un spectator mai nerăbdător poate pierde ușor firul.
Celălalt risc e chiar atmosfera. Filmul aproape că nu te lasă să respiri. Disperare, foame, frică, apoi iar de la capăt. Eu tocmai asta apreciez la el, dar înțeleg dacă cineva simte că e prea mult până în a doua oră. Nu e un film de sâmbătă seara cu popcorn, trebuie să știi la ce te înhami.
- Ce funcționează: cuplul Mortensen și Smit-McPhee, imaginea bântuitoare, regia reținută.
- Ce poate împărți publicul: ritmul lent, structura episodică și atmosfera apăsătoare aproape fără pauză.
De ce e mai mult decât un film de supraviețuire?
Genul postapocaliptic e plin de arme, urmăriri cu mașini și eroi luptători. Drumul, în schimb, e aproape meditativ: arată sfârșitul lumii nu ca spectacol, ci ca încercare morală. Ce înseamnă să rămâi bun atunci când bunătatea e un lux mortal? Cât timp poți apăra nevinovăția unui copil și ai voie măcar să o faci?
Adevărata temă a filmului e paternitatea. Acel tip de iubire care trece peste orice, încăpățânată, uneori oarbă, și care e ultimul lucru ce mai dă sens existenței. De aici vine faptul că Drumul e în același timp crud și profund tandru. Iar dacă îl vezi ca părinte, e cu totul altă experiență, fiți pregătiți.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc dramele grele, construite încet, rolurile mari și poveștile postapocaliptice fără clișeele genului.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei care caută acțiune alertă, bătălii spectaculoase sau relaxare ușoară și pentru cei care suportă greu o atmosferă apăsătoare, fără speranță.
Dacă îți place, vezi și: Children of Men (2006), The Book of Eli (2010), Mad Max (1979), A Quiet Place (2018)
Întrebări frecvente
Despre ce este filmul Drumul?
După o catastrofă misterioasă care a distrus civilizația americană, un tată și fiul lui pornesc spre ocean. Își împing tot avutul într-un cărucior de supermarket și trebuie să lupte zi de zi pentru mâncare, cu natura și cu violența bandelor.
Cât durează Drumul?
Filmul durează 111 minute.
Cine a regizat filmul Drumul?
Filmul a fost regizat de John Hillcoat.
Cine joacă în Drumul?
În rolurile principale apar Viggo Mortensen (tatăl) și Kodi Smit-McPhee (fiul), alături de Charlize Theron, Robert Duvall, Guy Pearce, Molly Parker, Michael Kenneth Williams și Garret Dillahunt.
Care este titlul original al filmului Drumul?
Titlul original este The Road, iar filmul este o producție americană.
Ești în stare să parcurgi drumul ăsta?
Drumul nu e un film ușor și nici nu vrea să fie. E lent, cenușiu, dureros, uneori aproape insuportabil de apăsător. Și totuși are ceva ce puține filme despre sfârșitul lumii au: o omenie adâncă și tăcută. Datorită cuplului Viggo Mortensen și Kodi Smit-McPhee, e obligatoriu pentru oricine ia cinema-ul în serios. Dacă te apuci de el, pregătește-te să mai stai mult timp în întuneric după genericul de final. Pentru mine e unul dintre cele mai puternice filme ale genului și nu mi-e teamă să o spun: una dintre cele mai bune povești tată și fiu din ultimii ani.