Léon: Profesionistul, recenzie: ucigașul plătit, fetița și unul dintre cei mai nebuni răufăcători din istoria filmului
Unele filme îmbătrânesc, altele pur și simplu refuză să o facă. Léon: Profesionistul ține de a doua categorie: o poveste dură, întunecată și totuși ciudat de tandră despre un om care nu are nimic și care găsește, până la urmă, ceva pentru care merită să trăiască. Filmul lui Luc Besson lovește și azi ca un glonț bine țintit.
O dramă polițistă dură, melancolică, regizată superb, în care niciunul dintre cei trei protagoniști nu te lasă să-l uiți.
Date despre film
| Original | Léon |
|---|---|
| Regia | Luc Besson |
| Distribuția | Jean Reno, Natalie Portman, Gary Oldman, Danny Aiello, Peter Appel, Michael Badalucco |
| Gen | Filme polițiste, Drame, Filme de acțiune |
| Durata | 110 min |
| Țara | Filme franțuzești |
Un ucigaș singuratic și fetița de alături
Premisa e simplă, aproape de basm. Léon trăiește la New York, singur și discret, și își câștigă existența omorând oameni pe bani. În jurul lui nu există nimic din ce ține de o viață obișnuită și nici nu pare să-i lipsească ceva. Apoi familia de la ușa vecină este măcelărită de detectivul Stansfield, un polițist mai crud decât orice gangster. Singura supraviețuitoare este Mathilda, o fată de 12 ani, care bate la ușa lui Léon în căutarea unui adăpost.
De aici, filmul trage în două direcții deodată. Pe de o parte avem un thriller tensionat, în care umbra lui Stansfield se apropie tot mai mult și în care știm că micuța martoră nu va fi lăsată în pace. Pe de altă parte, o piesă surprinzător de liniștită, aproape de cameră, despre felul în care ucigașul impasibil începe încet să aibă grijă de fată ca și cum ar fi propriul lui copil. Nu e nevoie să știi mai mult dinainte: forța filmului stă în felul în care cele două fire se împletesc și în miza care crește cu fiecare scenă.
Jean Reno, care spune totul din câteva cuvinte
Léon al lui Jean Reno este unul dintre cele mai bune exemple despre cât de mult poate transmite un personaj aproape fără să vorbească. Reno îl joacă drept un om masiv, nemișcat, despre care simți imediat că e nespus de periculos și, în același timp, aproape copilăros de stângaci în tot ce nu ține de meseria lui. Această dualitate este inima filmului.
Cea mai mare performanță e că Reno nu încearcă niciodată să-l facă simpatic pe Léon. Nu ne face cu ochiul, nu cere iertare. Îl lasă pe spectator să descopere singur ce se ascunde în omul acesta golit pe dinăuntru. Când îți dai seama că îți faci griji pentru el, e deja prea târziu: filmul te-a prins.
Natalie Portman: un debut imposibil de uitat
Natalie Portman era încă un copil atunci, iar în rolul Mathildei Lando oferă o interpretare pe care i-ar invidia-o mulți actori adulți. Mathilda nu e genul de copil de film care doar plânge și așteaptă să fie salvat. E furioasă, deșteaptă, rănită, uneori imprevizibilă și știe exact ce vrea: răzbunare. Portman face totul credibil și, mai important, simțim tot timpul în spatele ei fetița căreia i s-a luat viața într-o singură după-amiază.
Relația dintre Léon și Mathilda este și punctul cel mai delicat al filmului. Pe alocuri, Besson intră pe un teren care îl va face pe spectatorul de azi să se foiască pe scaun, și n-ar fi cinstit să trec asta sub tăcere. Esența relației rămâne totuși grija, felul în care doi oameni pierduți se agață unul de celălalt, iar sensibilitatea actorilor trece filmul peste momentele dificile.
Gary Oldman, răufăcătorul care fură show-ul
Dacă cineva ar vedea Léon dintr-un singur motiv, acela ar fi Gary Oldman. Norman Stansfield este unul dintre cei mai memorabili răufăcători din istoria filmului, nu pentru că e zgomotos, ci pentru că e complet imprevizibil. Într-o clipă Oldman zâmbește aproape somnoros, bonom, iar în următoarea izbucnește într-o violență care te face să tresari. Un polițist pentru care insigna nu înseamnă protecție, ci permisiunea de a face orice.
Jocul lui Oldman poate părea exagerat privit azi, dar exact asta îi trebuie filmului. Léon e tăcut și reținut, Stansfield e strident și scăpat din frâu, iar contrastul dintre ei e coloana vertebrală a tensiunii. Când detectivul pregătește un asalt de amploare asupra apartamentului lui Léon, e limpede că aici se înfruntă două feluri cu totul diferite de profesioniști.
Dintre rolurile secundare merită amintit Old Tony al lui Danny Aiello: în puține scene, arată exact lumea în care lucrează Léon, o lume în care încrederea se măsoară mereu în bani.
New Yorkul lui Luc Besson: ochi european, stradă americană
Luc Besson, regizor francez, a filmat o poveste polițistă din New York, iar privirea aceasta din afară e una dintre armele secrete ale filmului. Léon nu arată ca un film de acțiune american obișnuit. E mai lent, mai contemplativ, le lasă personajelor mult mai mult timp și explodează doar atunci când chiar trebuie. Dar când explodează, o face din plin.
Scenele de acțiune sunt precise și curate, iar meseria lui Léon e prezentată aproape ca o coregrafie. Besson simte că profesionalismul e spectaculos în sine, nu trebuie aruncat totul în aer. Atmosfera rămâne melancolică de la un capăt la altul: apartamentele ponosite, holurile înguste, senzația de singurătate pătrund peste tot. Nu e un film de acțiune eroic, ci o poveste tristă în care apar și arme.
Unde se poticnește filmul
N-ar fi corect să mă prefac că Léon e fără cusur. Scenariul urmează pe alocuri destul de strâns clișeele genului, scheletul intrigii e previzibil, iar cine a văzut câteva filme cu ucigași plătiți bănuiește cam încotro merge povestea. Filmul nu trăiește din surprize, ci din emoție.
Celălalt punct sunt câteva momente din relația dintre Léon și Mathilda, despre care am scris și mai sus. Nu strică filmul, dar azi e mai greu să treci pe lângă ele fără să spui nimic, și mulți îl consideră controversat tocmai din acest motiv. Pentru mine filmul rămâne puternic, însă e de înțeles dacă cuiva aceste scene îi umbresc experiența.
- Ce funcționează: cei trei protagoniști, atmosfera, tensiunea, miza emoțională.
- Ce merge mai puțin bine: scheletul previzibil al intrigii și câteva scene delicate.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc filmele polițiste întunecate, construite în jurul personajelor, în care în spatele acțiunii există emoții reale, și care vor să vadă trei actori în cea mai bună formă a lor.
- Mai bine sari peste, dacă: Pentru cei deranjați de violența brută sau cărora le e foarte incomod felul delicat în care e arătată relația dintre un adult și un copil. Și, desigur, nici pentru cine caută un film de acțiune alert și lejer.
Dacă îți place, vezi și: Nikita (1990), Taxi Driver (1976), Gloria (1980), Drive (2011), Logan (2017)
Întrebări frecvente
Despre ce este Léon: Profesionistul?
Despre Léon, un ucigaș plătit singuratic din New York, la care se refugiază Mathilda, vecina lui de 12 ani, după ce familia ei este măcelărită de detectivul Stansfield. Léon începe să aibă grijă de fată, iar Stansfield pornește pe urmele micuței martore.
Cât durează Léon: Profesionistul?
Filmul durează 110 minute.
Se poate vedea filmul împreună cu copiii?
Nu este recomandat. Filmul conține scene violente și teme pentru adulți, iar relația dintre cei doi protagoniști are momente delicate.
Cine a regizat Léon: Profesionistul și cine joacă în rolurile principale?
Filmul este regizat de Luc Besson, iar în rolurile principale apar Jean Reno (Léon Montana), Natalie Portman (Mathilda Lando) și Gary Oldman (Norman Stansfield).
Merită să-i revezi azi pe Léon și Mathilda?
Da, iar dacă nu l-ai văzut încă, cu atât mai mult. Léon: Profesionistul n-a rezistat atâtea decenii datorită unei intrigi întortocheate, ci pentru că îți dă trei personaje imposibil de șters din memorie: ucigașul tăcut care n-a învățat niciodată să trăiască, fetița care a fost nevoită să crească prea devreme și polițistul care e distrugerea imprevizibilă în persoană. Iar Besson le pune laolaltă cu atâta simț încât, la final, nu-ți vei aminti acțiunea, ci ce ai simțit. Are momente discutabile, dar puține filme polițiste reușesc să doară atât de tare și să rămână atât de mult cu tine. Obligatoriu, dacă iubești genul.