Roșu aprins, recenzie: când adolescența e, la propriu, roșie și păroasă
În viața oricărui adolescent vine un moment în care simte că pielea proprie i-a rămas mică. Roșu aprins prinde exact acest moment și îl învelește într-o blană uriașă, pufoasă și roșie. Filmul lui Domee Shi e zgomotos, haotic și foarte ușor de îndrăgit, iar despre cât de greu e să fii în același timp fata cuminte a familiei și tu însăți vorbește cu o sinceritate rară.
Roșu aprins e una dintre cele mai curajoase și mai emoționante animații din ultimii ani. Uneori e prea gălăgios, dar exact cât de gălăgios e și un copil de treisprezece ani.
Date despre film
| Original | Turning Red |
|---|---|
| Regia | Domee Shi |
| Distribuția | Rosalie Chiang, Sandra Oh, Ava Morse, Hyein Park, Maitreyi Ramakrishnan, Orion Lee |
| Gen | Filme de animație, Filme de familie, Comedii, Filme fantasy |
| Durata | 100 min |
| Țara | Filme americane |
Despre ce e Roșu aprins, fără spoilere?
Protagonista este Mei Lee, o fată de treisprezece ani sigură pe ea, guralivă și plină de energie, care face tot ce poate ca să fie, în ochii mamei, copilul perfect și responsabil. Între timp, apare tot ce vine la pachet cu vârsta asta: pasiuni noi, prietenii care brusc devin mai importante decât familia și un corp care pare să-ți fie tot mai străin de la o zi la alta.
Mama ei, Ming, e mereu prin preajmă. La propriu, mereu. Ea numește asta protecție, iar Mei, ca orice adolescent, ajunge să o simtă mai degrabă ca pe o îmbrățișare care te sufocă. Și, ca și cum n-ar fi de ajuns, vine răsturnarea de situație: de fiecare dată când Mei se agită prea tare, adică aproape tot timpul, se transformă într-un panda roșu gigantic.
Atât e bine să știi dinainte. Aproape tot filmul se desfășoară pornind de la această idee simplă, dar genială, și spune prin ea mult mai multe decât ai crede la început.
Metafora pe care, în sfârșit, nimeni n-o mai ocolește
Filmele de animație preferă de obicei să danseze prudent, de la zece metri distanță, în jurul adolescenței. Roșu aprins nu face asta. Aici transformarea în panda roșu e, deschis și asumat, o metaforă a pubertății: izbucnirile emoționale venite din senin, rușinea, dorința de a ascunde ce ți se întâmplă și descoperirea că nu poți pur și simplu să oprești totul de la un buton.
Pe mine exact asta m-a cucerit. Filmul nu ține predici și nu se explică excesiv. Spune simplu că perioada asta e jenantă, stânjenitoare și uneori ridicolă, și că e absolut în regulă. Puține filme de familie au curajul să se apropie atât de mult de subiect și să rămână, în același timp, distractive de la început până la sfârșit.
La fel de importantă e cealaltă dimensiune: relația dintre mamă și fiică. Ming nu e un personaj negativ și nici o caricatură, ci un părinte care iubește, se teme și controlează, adesea pe toate deodată. Cele mai puternice momente ale filmului nu sunt scenele spectaculoase cu ursul panda, ci cele în care cele două pur și simplu nu se înțeleg, deși și-ar dori enorm.
Rosalie Chiang și Sandra Oh: două voci, un vulcan
Vocea lui Mei, Rosalie Chiang, face o treabă uluitoare. Mei a ei e în același timp enervantă, adorabilă, amuzantă și dureros de vulnerabilă, adică exact ca un copil adevărat de treisprezece ani. În vocea ei se aud și entuziasmul turat la maximum, și prăbușirea de o clipă când află că lumea nu funcționează cum ar vrea ea.
Sandra Oh, în rolul lui Ming, e arma secretă a filmului. Cine a văzut-o în rolurile ei anterioare știe cât de bine se pricepe la personaje tensionate și intense, iar aici transformă această calitate într-o obsesie a controlului de o precizie înfricoșătoare, ambalată în iubire de mamă. Râzi de ea și apoi, brusc, îți dai seama că undeva îți auzi propriii părinți.
Prietenele, adică Miriam a lui Ava Morse, Abby a lui Hyein Park și Priya a lui Maitreyi Ramakrishnan, reprezintă cealaltă jumătate a inimii filmului. Gașca asta e gălăgioasă, ciudată și de o loialitate totală, și e rar de plăcut să vezi într-o animație o prietenie care nu e doar decor în jurul eroinei. Alături de ele apar Orion Lee în rolul lui Jin Lee, Wai Ching Ho ca vocea bunicii și Tristan Allerick Chen ca Tyler.
Domee Shi, regizoarea care știe ce doare
Numele lui Domee Shi le sună probabil cunoscut fanilor animației datorită scurtmetrajului Pixar premiat cu Oscar, Bao, care vorbea tot despre relația dintre o mamă și copilul ei, cu o forță emoțională surprinzătoare. În Roșu aprins dezvoltă aceeași temă în format de lungmetraj și se simte că e vorba de ceva personal.
Regia e energică, aproape hiperactivă. Gagurile vin rapid, cadrele sunt pline de mici detalii amuzante, iar mișcarea personajelor amintește adesea de stilul exagerat și elastic al anime-ului. Nu le va plăcea tuturor, dar mie tocmai asta mi-a plăcut: filmul arată exact așa cum se simte mintea unui adolescent. Turată, colorată, puțin haotică.
Ce apreciez cu adevărat e că Shi nu se teme ca eroina ei să fie uneori antipatică. Mei greșește, e egoistă, minte, iar filmul nu se grăbește să o scuze. Tocmai de aceea e credibilă.
Unde se împiedică ursul panda?
Nu e un film perfect și nici nu încearcă să fie. Cel mai mare risc îl reprezintă chiar stilul: ritmul nonstop, umorul zgomotos și țipetele numeroase pot obosi după o vreme, mai ales pe spectatorii adulți care preferă animațiile mai liniștite și mai melancolice.
Nici actul al treilea nu convinge pe deplin, pentru că mizează mai mult pe spectacol și pe gesturi mari decât pe emoțiile fine care funcționau atât de bine în prima parte. Asta nu strică experiența, dar se simte că aici volumul preia uneori controlul în fața inimii.
Și încă un lucru: filmul se concentrează explicit pe o anumită experiență, lumea fetelor adolescente. Eu consider asta o calitate, dar s-ar putea ca nu toată lumea să o simtă la fel de aproape.
Pentru cine e, de fapt, povestea asta?
Pe hârtie e un film de familie, dar în realitate a fost făcut mai ales pentru două generații: adolescenții, care trăiesc acum tot ce trăiește Mei, și părinții lor, care învață acum să le dea drumul. Dacă se așază împreună în fața lui, poate ieși o discuție bună.
E bine de știut că tema, adică schimbările fizice și emoționale ale pubertății, li se adresează mai degrabă copiilor mai mari și adolescenților. Cu cei mici merită să-l urmăriți împreună și să vorbiți apoi despre el.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Adolescenților care învață acum să-și gestioneze propriul vulcan și părinților care vor să-i înțeleagă. Plus tuturor celor care iubesc animațiile îndrăznețe, colorate și pline de inimă.
- Mai bine sari peste, dacă: Celor deranjați de umorul gălăgios, alert, în stil anime, sau celor care caută o poveste mai liniștită și mai lirică. Pentru copiii foarte mici, din cauza temei, e mai puțin recomandat.
Dacă îți place, vezi și: Întors pe dos (2015), Luca (2021), Encanto (2021), The Mitchells vs. the Machines (2021)
Întrebări frecvente
Despre ce e Roșu aprins?
Despre Mei Lee, o fată de 13 ani care se luptă cu schimbările adolescenței și cu o mamă supraprotectoare, în timp ce, de fiecare dată când se agită prea tare, se transformă într-un panda roșu uriaș.
Cât durează Roșu aprins?
Filmul durează 100 de minute.
Se poate viziona Roșu aprins cu copiii?
Tema principală, pubertatea, îl face potrivit mai ales pentru copiii mai mari și adolescenți. Cu cei mici merită văzut împreună, urmat de o discuție despre adolescență.
Cine a regizat Roșu aprins?
Filmul de animație american, cu titlul original Turning Red, a fost regizat de Domee Shi.
Cine le dă voce lui Mei și mamei ei în versiunea originală?
Meilin Lee are vocea lui Rosalie Chiang, iar mama ei, Ming, pe cea a Sandrei Oh.
Merită să te ascunzi sub blana roșie?
Din punctul meu de vedere, absolut. Roșu aprins e genul de animație la care copilul râde în hohote, iar părintele se trezește, pe undeva pe la jumătatea filmului, cu un nod în gât. E gălăgios, uneori prea mult, dar e onest, curajos și amuzant și vorbește despre lucruri pe care majoritatea filmelor de familie preferă să le treacă sub tăcere.
Dacă ai acasă un adolescent sau îți mai amintești cum era să fii unul, filmul ăsta nu trebuie ratat. Eu, unul, îl consider fără ezitare una dintre cele mai personale animații moderne și nu regret deloc că mi-a lăsat sufletul un pic păros.