Annabelle, recenzie: cea mai înfricoșătoare păpușă, care nu se mișcă niciodată
Există păpuși pe care nu le-ai lua de pe raft nici în magazin, și există Annabelle, pe care cineva chiar o face cadou. Cel mai memorabil personaj secundar din Conjuring: Trăind cu frica și-a primit în 2014 propriul film și, deși chipul păpușii e la fel de impecabil de terifiant, povestea construită în jurul ei mai mult bate politicos la ușă decât să o spargă. Cu toate astea, pentru o seară ploioasă de toamnă, se poate dovedi surprinzător de potrivit.
Un horror cu păpuși atmosferic și corect realizat, dar mult prea previzibil, care își datorează faima mai degrabă chipului de porțelan al protagonistei decât scenariului.
Date despre film
| Premiera în România | 17.10.2014 |
|---|---|
| Regia | John R. Leonetti |
| Distribuția | Annabelle Wallis, Ward Horton, Tony Amendola, Alfre Woodard, Eric Ladin, Kerry O'Malley |
| Gen | Filme de groază |
| Durata | 99 min |
| Clasificare | R |
| Țara | Filme americane |
Un cadou pe care era mai bine să-l returnezi
Premisa e clasică, aproape de manual. John Form își surprinde soția însărcinată, Mia, cu o păpușă veche. Un gest drăguț, cel puțin până în noaptea în care casa tinerei perechi este invadată de membrii unei secte satanice. După atac nu rămân doar sânge și durere, ci ceva mult mai rău decât intrușii înșiși: în casă se dezlănțuie o forță, iar forța aceasta are și un chip. Chipul lui Annabelle.
Cam atât merită să știi dinainte și, sincer, e de ajuns. Filmul nu mizează pe răsturnări de situație, ci pe senzația care te strânge încet de gât: casa în care te credeai în siguranță, și încă în plină așteptare a unui copil, devine dintr-odată teritoriu ostil. Combinația aceasta, viitoarea mamă vulnerabilă și amenințarea invizibilă, e o rețetă horror veche și verificată, iar filmul nici nu ascunde de unde se inspiră.
Mia, John și păpușa care le fură tuturor scena
În rolul principal, Annabelle Wallis o joacă pe Mia, iar coincidența de nume e o mică glumă cosmică la care echipa a râs probabil mult. Wallis e simpatică și credibilă ca femeie anxioasă, tot mai singură în fața pericolului, iar o bună parte din film se petrece de fapt pe chipul ei: vedem cum bănuiala se transformă treptat în certitudine. Lângă ea, Ward Horton este John, soțul bine intenționat, dar împins cumva pe margine, al cărui personaj, din păcate, nu primește prea multe nuanțe.
Dintre actorii secundari se remarcă Alfre Woodard în rolul lui Evelyn, genul de actriță capabilă să dea greutate unui personaj în doar una sau două scene. Tony Amendola îl aduce pe părintele Perez, preotul nelipsit din orice film de groază, Eric Ladin apare ca detectivul Clarkin, iar Kerry O'Malley și Brian Howe formează cuplul Higgins. O distribuție frumoasă și bine așezată, dar să recunoaștem: spectacolul i-l fură oricum păpușa, care nu mișcă niciun mușchi al feței.
Directorul de imagine devenit regizor
Pe scaunul de regizor stă John R. Leonetti, care a lucrat anterior ca director de imagine, inclusiv la Conjuring: Trăind cu frica al lui James Wan, filmul din care provine personajul Annabelle. Experiența aceasta se vede: cadrele sunt îngrijite, compozițiile gândite, iar casa veche, coridoarele întunecate și camera copilului cufundată în penumbră arată exact cum trebuie să arate într-un film bun cu fantome. Leonetti știe unde să pună camera astfel încât spectatorul să înceapă să scruteze marginile cadrului.
Unde se simte mai puțin sigur pe el este ritmul. Filmul construiește adesea tensiunea prea mult timp cu aceleași mijloace, iar până să vină explozia, am ghicit deja din ce parte va veni. Parcă regizorul s-ar încrede mai mult în imaginile lui decât în propria poveste. Ceea ce, într-o anumită măsură, e de înțeles.
Când funcționează: groaza lentă și tăcută
Să nu fim nedrepți: există scene chiar reușite. Cele mai puternice momente ale filmului sunt cele în care aproape nu se întâmplă nimic: doar un obiect stă unde nu trebuie, doar un sunet vine din camera alăturată, doar păpușa privește puțin altundeva decât mai devreme. Genul acesta de horror minimalist ți se întipărește mult mai adânc decât orice sperietură zgomotoasă.
- Atmosfera: mobilierul de epocă și paleta de culori caldă, dar apăsătoare, îi stau foarte bine filmului.
- Designul sonor: scârțâiturile, liniștea și zgomotele bruște sunt dozate pe alocuri cu adevărat magistral.
- Păpușa însăși: pur și simplu superb de hidoasă. E de ajuns să te uiți la ea.
Unde alunecă: sperieturi previzibile
Problema e că filmul apelează prea des la cel mai ieftin truc, săritura bruscă și zgomotoasă. Funcționează o vreme, dar la un moment dat spectatorul învață coregrafia și se strânge în scaun dinainte, ceea ce ucide exact efectul de surpriză. Pe deasupra, scenariul e destul de schematic: personajele iau decizii proaste exact acolo și atunci când o cere manualul nescris al filmelor de groază.
Cine a intrat în acest univers prin Conjuring: Trăind cu frica va observa cât de puțin profundă și cât de puțin simpatică e familia de aici. Acolo ne temeam pentru personaje, aici mai degrabă pentru propria liniște. În schimb, durata de 99 de minute e plăcut de strânsă și nu lungește povestea inutil.
Horrorul cu păpuși, unul dintre cele mai vechi coșmaruri ale genului
De ce funcționează atât de bine o păpușă de porțelan când vine vorba de sperieturi? Pentru că e familiară, are formă umană și totuși nu e vie. Se află exact între cele două, iar zona aceasta de trecere e cea care îl face pe spectator să se simtă inconfortabil. Istoria filmului e plină de frica aceasta, de la Chucky din Child's Play până la păpușile cocoțate pe rafturi în vechile filme cu case bântuite. Annabelle se înscrie în această tradiție și, în cele mai bune momente ale sale, chiar o onorează.
Motivul sarcinii este, de la Copilul lui Rosemary încoace, una dintre cele mai puternice arme ale horrorului: un corp care nu mai e doar al tău, un viitor amenințat și un anturaj care nu te crede. Filmul folosește abil această direcție, chiar dacă nu o exploatează până la capăt.
Cui îl recomandăm?
- E pentru tine dacă: Pentru cei care iubesc horrorul clasic, cu case bântuite și tensiune construită încet, și pe care universul Conjuring i-a prins deja o dată. Ideal pentru o seară în doi sau cu prietenii, cu luminile stinse.
- Mai bine sari peste, dacă: Cei care caută răsturnări de situație originale, personaje complexe sau soluții inedite vor fi dezamăgiți. Și, desigur, cei care au și ei acasă o păpușă veche pe raft.
Dacă îți place, vezi și: Conjuring: Trăind cu frica (2013), Copilul lui Rosemary (1968), Child's Play (1988), Sinister (2012), Exorcistul (1973)
Întrebări frecvente
Când a avut premiera Annabelle în România?
Filmul a intrat în cinematografele din România pe 17 octombrie 2014.
Despre ce este filmul Annabelle?
John Form îi dăruiește soției sale însărcinate, Mia, o păpușă veche. Într-o noapte, casa lor este atacată de membrii unei secte satanice, iar după atac în locuință se dezlănțuie ceva înfiorător: Annabelle.
Cât durează filmul Annabelle?
Filmul durează 99 de minute.
Cine a regizat Annabelle?
Filmul a fost regizat de John R. Leonetti.
Cine joacă în Annabelle?
Pe Mia Form o interpretează Annabelle Wallis, pe John Form îl joacă Ward Horton, iar alături de ei apar Alfre Woodard, Tony Amendola și Eric Ladin.
Merită să o lași pe Annabelle în sufragerie în seara asta?
Dacă nu aștepți reinventarea horrorului, ci o poveste de groază cu o păpușă, bine filmată, atmosferică și pe alocuri cu adevărat înfiorătoare, atunci da. Annabelle nu e o capodoperă și nu iese niciodată cu adevărat din umbra lui Conjuring: Trăind cu frica, dar chipul de porțelan al protagonistei e atât de iconic încât te trece și peste momentele mai slabe ale filmului. Stinge lumina, așază-te comod și nu te uita spre raft. Ea oricum se uită deja la tine.